Valea Adanca si Morarul la inceput de noiembrie

Cum se anunta vreme buna in week-end, ma apuc de facut planuri. Vorbesc cu Ovidiu si il intreb cam de ce are chef. Dupa multeee, multe gandiri si razgandiri (au fost vreo 4 variante 🙂 ) vineri seara aveam un plan: Valea Adanca- Omu- Valea Morarului. Pe Valea Adanca mersesem doar iarna, si nici atunci pana la iesire, iar vara doar pana la intersectia cu Braul Mare al Morarului. Asa ca imi convenea de minune traseul. Mai ales ca auzisem fel de fel de povestiri despre o saritoare, acum ceva ani usurica, dar care in timp a devenit mult mai interesanta :D.  Pe Valea Morarului mai coborasem o singura data de la Omu, iarna, deci tot traseu nou.

O sun si pe Corina, initial vroia sa mearga la biciclit dar cum nu mai fusese de multa vreme pe o vale, s-a alaturat si ea noua.

Echipa era formata: Corina, Ovidiu si eu. Sambata, 6 noiembrie 2010, ma trezesc pe la 3:30 si o stresez pe Laura cu facutul rucsacului (seara nu am acut chef 😀 ). Termin destul de repede si cum nu mai aveam rabdare plec spre metrou. Am avut de asteptat vreo 10 minute pana sa deschida portile. La gara, iar am fost primul in tren. Cum se intampla de obicei cand ai de ales, am schimbat vreo 4 locuri: ala are bancheta murdara, ala e prea in spate, ala are geamul murdar. Pana la urma am ales. Prost :)) Locul era intre vagoane, si dupa cum am observat dupa plecarea trenului, avea o usa defecta.

De la Buftea urca si Corina. Povestim una-alta, mai motaim, pana ma suna Rux. Era cu Andrei si Despot.  Au tot incercat ei sa ma corupa sa merg cu ei dar am rezistat :)) Tentatia era mare, mergeau pe la Costila. Timpul zboara repede si ajungem in Busteni FARA NICI UN MINUT DE INTARZIERE!!! Wow, de multa vreme nu s-a mai intamplat asta, nu imi venea sa cred :))

Pornim fiecare pe drumul ales: noi spre Gura Diham, ei spre Refugiul Costila.

Poze (click pe ele pentru a le vedea mai mari) o sa fie destul de putine, sambata eu nu am facut aproape deloc.

Pe la 10:00-10:30 pornim spre cantonul de vanatoare Coltii Morarului. Am ratacit un pic poteca din cauza frunzelor, dar nu am balaurit mult, am remediat repede problema.

In curand ajungem la intrarea pe traseu. Facem o pauza mai mare si luam masa.

Acele Morarului, de data asta vazute de jos 🙂

La masa

Ovidiu

Eu

Corina

Urcusul a mers fara probleme. Putin inainte de intersectia cu BMM e o saritoare care mie mi se pare ca se degradeaza din ce in ce mai mult. E un hornulet destul de pamantos si alunecos, presarat cu pietricele. Acolo am scos sfoara , mai mult pentru psihic, asa, si i-am ajutat pe Corina si Ovidiu sa treaca. E un piton chiar pe bolovanul de la de deasupra saritorii si inca unul putin mai sus, la 2-3m.

Deasupra saritorii

La intersectia cu BMM

Ajungem la “faimoasa” saritoare, cam asa se prezinta: pe stanga perete aproape drept; pe dreapta cu ceva praguri. Un bolovan imens bloca valea.

Prima data am incercat pe partea dreapta, cum imi zisese Andrei. Am urcat vreo 2m, am treversat putin dreapta, apoi am mai urcat vreo 2-3m. Acum urma sa fac o traversare la stanga, si sa ies deasupra saritorii. Numai ca psihicului meu nu prea i-a placut cum se prezenta continuarea :). Ma invart eu, ma sucesc, dar degeaba, nu puteam sa ma hotarasc sa continui pe acolo, pe niste praguri inguste, pe alocuri acoperite cu gheata, si cu vreo 7m sub mine. Asa ca ma chinui putin sa ma dau jos si incerc abordarea pe partea stanga.

Intr-un mod nu tocmai artistic, mai pompiereste asa :)) Am pus in practica metoda vazuta de Ovidiu pe net, intr-un blog. Ma urc pe umerii lui Ovidiu, mai inaintez cativa cm proptit cu spatele de bolovan, si dupa ce ma intind cat pot reusesc sa prind o bucla de un piton aflat aproape de buza saritorii. Folosesc un anou pe post de scarita si reusesc sa trec. Acum a urmat alta parte “distractiva”: trasul bagajelor 😀  Al Corinei a mers usor, era cel mai mic, al meu a reusit sa treaca dupa vreo 2 incercari. La rucsacul lui Ovidiu am avut ceva de lucru, pentru ca era imens, si greu :)) A trebuit sa il golim pe jumatate si sa facem 2 transporturi 🙂

Dupa ceva acrobatii si indemnuri reusesc sa treaca si Ovidiu cu Corina.

Fac un mic rapel (mai e un piton pe partea stanga, la vreo 2 m de buza saritorii) s irecuperez bucla si “scarita”.

Saritoarea asta ne-a luat ceva timp, asa ca ii dam repede in sus , deja incepuse sa se intunece.

Am mai scos sfoara inca o data deoarece Corina n ua fost atenta pe unde am mers eu si s-a intepenit intr-un horn de unde nu mai putea nici sa coboare nici sa urce. Pe masura ce urcam vantul se simtea din ce in ce mai tare, semn ca ne apropiam de iesire. Se intuneca in curand si scoatem frontalele. Partea finala a Vaii Adanci e cam aiurea, teren friabil, bolovani care o luau la vale, hornuri pamantoase si cu grohotis pe ele. Numai bine pentru psihicul participantilor, Ovidiu gaseste o capra neagra mancata de urs sau lup 😀

Ca sa evit terenul prost de pe firul vaii, am traversat in dreapta pe o creasta cu jnepeni. Ne-am luptat binisor cu jnepenii, dar tot era mai bine decat pe fir. Mergeam eu asa, si scoteam cate un piuit pentru a avertiza “salbaticiunile’ ca suntem prin zona, cand, la un piuit, rasar la vreo 5m de mine vreo 6 capete de caprite. Ce spaima am tras, si eu si caprele :)) Nu ne simtisera pentru ca vantul batea destul de tare de sus, dinspre platou.

Da la o vreme creasta s-a largit din ce in ce mai mult. Totusi inaintam destul de greu din cauza vantului: mergeam vreo 20m apoi ne tranteam la pamant sa ne tragem sufletul. Pana la urma vantul ne-a sleit de puteri si am oprit undeva dupa un bolovan sa mancam ceva. Privelistea era fantastic de frumoasa, o gramada de stele, nu am mai vazut de multa vreme un cer atat de limpede. Inaintam cam pe orbeste, nu era luna deloc, dar din ce studiasem acasa prin harti si descrieri, creasta asta trebuia sa ne scoata direct la Omu. Am vazut lumina de la statia meteo, deci nu mai aveam mult. In 15 min eram la adapost de vant, la Omu. Incepem cu un ceai cald, apoi un vin fiert. Stam ce stam la povesti, impresii despre tura, apoi mergem la culcare.

Culcare-culcare, daca poti! A fost infernal de cald peste noapte la priciuri, soba a mers pana dimineata, geamul nu se deschidea, soba nu se inchidea :d, – simteam ca ma sufoc :))

Pe la 6 dimineata cred, vine Ovidiu sa ma cheme la pozat rasaritul dar mi-a fost prea lene sa ies. Ma dau si eu jos pe la 8-9 si ma intremez cu o cafea si o omleta, apoi am iesit afara sa vad daca mai prind si eu ceva de pozat 🙂

La 10 am inceput coborarea, pe Valea Morarului; nu ne-a pus probleme si pe la 13:30 eram la Gura Diham. Cam asta a fost. Sper sa nu ma boscorodeasca prea tare Ovidiu si Corina pentru traseul ales si  pentru faptul ca ne-a prins noaptea pe vale 😀