Din nou pe Acele Morarului

Stau de cateva zile si ma gandesc cum as putea descrie cat mai bine tura de sambata trecuta, pentru ca o fost tura mai altfel, pentru mine cel putin. Ca de obicei, nu am inspiratie 🙂

Hai sa incep cu prezentarea echipei: Andrei (milo), Rux (ruxache), Radu (despot) si eu.

Data: 23-24 octombrie 2010

Traseul, asa cum se prezenta vineri seara 🙂 : Busteni- Valea Galbenele- Traseul Coman din Umarul Galbenele, si duminica ceva pe la Tancul Ascutit.

Traseul, sambata dimineata 🙂 : Busteni- Valea Adanca- Braul Mare al Morarului- Acele Morarului- Omu, duminica coborare pe Valea Morarului.

Ce a iesit pana la urma vedeti mai departe 🙂

Nu o sa fie o descriere tehnica a traseelor, pentru cine intereseaza exista Cristea, Kargel. 😛

Sambata dimineata, cam chior de somn, dupa numai 3-4 ore de dormit, arunc rucsacul in spinare (deja mi se parea extrem de greu 🙂 ) iau un taxi si in 10 minute ajung la autogara de pe Ritmului. Prind masina de 5:15 si pe la 8 si ceva sunt in Busteni. Andrei, Despot si Rux ajunsesera de ceva vreme. Ca sa castigam timp chemam un taxi, pana la Gura Diham. Cateva pregatiri si pornim spre Valea Adanca. Toamna ne zugravise peisaje incredibil de frumoase.

Asudam binisor pana la casa de vanatoare Coltii Morarului.  Urcusul asta nu mi-a placut niciodata, dar acum parca a trecut mai usor, vrajit de culorile padurii. La casa de vantoare stam nitel sa ne tragem sufletul si sa mancam o ciocolata.

Intre timp Despot isi exerseaza tehnica  de lupta, in cazul intalnirii cu vre-un ursache 🙂

Nu zabovim prea mult si plecam mai departe. Cum tineam noi poteca binisor, asa, la intersectia cu Valea Bujorilor Andrei vine cu o propunere: sa urcam  direct pe Bujorilor. Nu am stat mult pe ganduri si am schimbat iar traseul :). Nu mai mersesem pe Valea Bujorilor si eram curios. Intram pe firul vaii dar nu dupa multa vreme suntem opriti de o saritoare acoperita cu o pojghita de gheata (de altfel mai toata valea era asa).

Il lasam pe Despot sa se lupte cu ea si noi incepem sa o ocolim pe partea stanga, printr-un hatis de boscheti si crengi.

Pana la urma renunta si Despot si vine pe urmele noastre.

Jos- soare. Mai sus, cam la 300 m- soare. Numai noi eram la umbra si inghetam, tragand din greu de namilele din spatele nostru.  Cred ca e prima data cand merg pe un traseu de genul asta cu asa greutate in rucsac. De la un moment dat a fost chiar frustrant cu frigul asta si visam la momentul cand o sa iesim si noi la zona insorita.

Majoritatea saritorilor le-am trecut fara mari probleme, mai putin una care s-a incapatanat sa ne dea de furca. Trebuia facut un pas mai dubios, sa te intinzi cat poti, pentru a ajunge apoi la baza unui hornulet foarte ingust si cam fara prize. Cu dulapurile in spate a fost o distractie, va dati seama :D. Primul a trecut Andrei, apoi Despot si Rux. Eu am fost mai smecher, am trimis inainte rucsacul, tras cu o cordelina, apoi scapat de povara a mers mult mai usor 🙂

Valea Bujorilor se desface la un moment dat in doua fire; unii spun ca e mai bine pe cel din dreapta, altii pe cel din stanga. Ei bine, noi am luat-o printre cele doua fire , pe muchie.

Vai de nervii nostrii, proasta alegere am facut  :)) Cum in stanga parea sa fie o jungla de jnepenis, am zis sa urcam o bucata pe muchie si sa coboram apoi spre dreapta. Numai ca nu ne-a iesit. In viata mea nu am mers pe teren mai prost si mai instabil decat asta.

Era un amestec de pamant si pietris, foarte instabil, asta pe o panta foooarte inclinata! Am luat ceva altitudine, am vrut sa traversam in stanga spre niste jnepeni care s-au dovedit uscati si putrezi, in dreapta deja nu mai puteam cobora, era distanta prea mare, iar ideea unei coborari pe terenul ala infect iesea din discutie. Asa ca ii dam inainte, cu nervii incordati la maxim. De obicei nu vorbesc urat (nu injur 😛 ) dar la cate si-a auzit muchia asta acum … :)) Incercand sa gaseasca o iesire, Andrei trece si el prin niste momente mai delicate, reuseste sa se blocheze putin mai sus de noi. Dupa emotii si multe vorbe “de bine” reuseste sa ajunga in siguranta.

Eu si Despot pe traseul de groaza 🙂

Aici cred ca am gresit ordinea pozelor, asta e facuta mai sus, dupa ce am iesit din Valea Bujorilor 🙂

Ciucasul

In jos, spre Soare si Calduraaa!

Andrei, incercand sa ajunga la noi

Eee, si dupa atata chin iesim in Braul Mare al Morarului. Dupa 10 minute ajungem in Saua Crestei Ascutite, la caldura. Ne lasam mangaiati de soarele de toamna, stam si lenevim cu toata Valea Prahovei la picioare, Ciucasul ne face si el semne ceva mai de departe, vaile Costilei stau la umbra…liniste…ce bine e!

Era ceasul 15:00. Ne sfatuim si decidem ca cel mai bine e sa ramanem aici, sa ne odihnim, si sa continuam maine dimineata cu Acele. Scoatem corturile si incepem sa trebaluim. Plec cu Andrei pana la Fantanita, dupa apa. Cand eram pe brau, o caprita incearca sa ne nimereasca de sus cu un pietroi. Stam vreo juma’ de ora pana umplem cele 4 sticle de o,5l apoi pornim spre “tabara”.

Ne apucam de bucatarit. Scot primusul si pregatesc felul “special”- paste si gulas 🙂 Pana sa termin de gatit, soarele s-a ascuns dupa Omu si un frig aprig ne-a cuprins. Ne adapostim de vant intre corturi pentru “masa festiva”. Pastele alea calde, cu gulas, au picat numai bine pe frigul ce ne invaluia (parerea mea, au fost delicoase; astept si parerile comesenilor :P). Dupa asta, alta delicatesa: slana cu ceapa! 😀

Cu tot frigul de afara, nu ne lasam alungati la caldurica si stam sa asistam la miracolul apusului. Vapaia asfintitului improasca lumini fantastice peste intreaga priveliste. Ai vrea sa stai la infinit aici, sa nu te mai dai dus din lumea asta de basm a muntelui.

Ciucasul sub  lumina lunii

Ne mai incalzim putin cu cate o gura de “apa de foc” si muzica lui Liviu Vasilica 😀

Pana la urma ne bagam la caldura, in saci, mai motaim putin apoi picam in mrejele somnului. La un moment dat m-am trezit, nu stiu cat era ceasul, si am iesit afara.

Cred ca nu se poate descrie in cuvinte peisajul, era fantastic de frumos! Vantul se potolise, luna plina era deaspura Acelor si lumina toate vaile Costilei. Jos, mii de luminite, pana hat..departe.

Pe la 8 dimineata ne trezim. Andrei a dat tonul, a venit sa ma cheme sa privim rasaritul care aruca flacari pe Ace.

Usor usor ies si ceilalti: Rux si Despot. Incepem sa strangem corturile. Azi e randul lui Despot si al lui Rux sa mearga dupa apa. Cat strangeam corturile o capra sta si ne studiaza.

Postavarul

Piatra Mare

Alta caprita

Desi ne-am trezit destul de devreme, nu am reusit sa ne mobilizam inainte de ora 10:00.

Fata de prima data cand am urcat pe Ace, acum am inceput urcusul exact din sa. Data trecuta am ocolit bucata asta pana in Bujorilor apoi in sus pe fir.

Despot 🙂

E, si iata-ma iar pe Creasta Ascutita. De data asta pornesc cu emotii mai putine, dar tot ma trecea cate un fior cand ma uitam in stanga si in dreapta, la haul ce se casca la picioarele mele.

Ne distram putin si cu umbrele noastre proiectate de pe Creasta Ascutita 🙂

Ajungem la Acul Mare…Vantul nu prea ne lasa in pace, bate cu inversunare. Se stabileste ca Ruxi sa plece prima, cap 😀

Emotii mari, ar da semne ca vrea sa renunte, dar nu are sanse 😀

“Incurajata” de niste versuri rostite cu patos de Andrei (nu se pot reproduce aici :)) ) Ruxi porneste. Si se descurca. Bine. Cum am zis si data trecuta, traseul nu e greu, dar te coplesesc adancurile ce se casca in stanga si dreapta, creasta foarte ingusta (bine, cel putin pe mine).

Bun, pleaca si Andrei si incepem sa ne pregatim. Stau in dubii. As vrea sa merg si eu primul dar…ceva ma retine 🙂

Pana la urma imi fac curaj, trag aer in piept si plec. Bine ca nu mai era Andrei langa mine, ma alegeam si eu cu indemnul primit de Rux :))

Merge nesperat de bine, ma asteptam sa imi tremure picoarele :)) dar intrat pe creasta nu m-am mai concentrat decat la traseu.

Si Victorieee!!! Am reusit.

Nu peste mult timp apare si Despot

Ne pregatim de rapelul pana in Strunga Acului Mare. Aveam 2 corzi, asa ca am facut unul singur, de 50. Pana mi-a venit randul (am ramas ultimul) am inghetat groaznic, soarele nu batea pe partea aia si batea si un vant turbat.

In Sa am stat putin la soare sa ma incalzesc si sa imi trag sufletul. Urma Degetul Rosu. Rux pleaca din nou prima, secondata de Andrei.

Ma gandesc: daca am mers primul pe Acul Mare, e musai sa continui pana la capat asa 🙂 Si o pornesc si eu in sus. E usor, se urca pe niste praguri de iarba, la pasajele de stanca prize bune. Gasesc un piton si trec coarda prin el, asa, sa fie.

Acul Crucii vazut de pe Degetul Rosu

Pe Degetul Rosu verific caietelul adus in luna august, scriem si noi 2 vorbe, si ne chinuim sa mancam ceva. Asta pe un vant din ce in ce mai puternic.

Facem si un set de poze artistice, pe Deget 🙂

Andrei

Despot

Rux

Si eu

Urmeaza rapelul in Strunga Degetelor

La Acul Crucii iar m-au apucat emotiile si eram aproape sa il las pe Despot sa mearga primul. Rux reuseste sa treaca cu bine si de data asta, tot cap. A avut de furca insa cu trasul corzii, nu prelungise buclele.

Imi inving din nou teama si plec. Andrei care urcase inainte prelungise o bucla cu un anou, am mai bagat si eu un anou inainte de iesirea pe varf, si totul a fost ok, coarda a venit foarte usor.  Am avut un pic emotii la hornuletul de la intrarea pe Ac, din cauza rucsacului mare care ma tot tragea pe spate si care s-a intepenit la un moment dat in horn.

Si uraaa, am reusit si de data asta!

Rapelul de pe Acul Crucii a fost cam dubios de data asta din cauza vantului, care ne tot impingea spre stanga.

Rux si Andrei erau deja pe Acul de Sus in timp ce eu si Despot ne luptam cu vantul in rapelul de pe Acul Crucii. Sus, la iesirea de pe Acul Mare, se mai vede o echipa pregatindu-se de rapel.

Acul de Sus e cel mai usor, se urca pre praguri de iarba de jos pana sus. Sunt totusi vreo 2-3 pitoane si aici.

Ne adapostim intr-un loc caruia Andrei ii zice Tunel si mancam ceva, eram hamesiti, traseul si vantul nu prea ne-a dat ragaz.

E si acum vine iar una bucata de cosmar: coborarea de pe Ace in Valea Cerbului. Nu am coborat pe acelasi traseu ca prima data, cu cealalta echipa. Daca vara te ajuti de smocurile de iarba proaspata, acum nu prea aveai de ce. Pante inclinate ca naiba, iarba uscata, acoperita cu o pojghita de gheata…Bucata asta si-a primit si ea o tona de injuraturi de la mine, nu asteptam decat sa ajung mai repede in Valea Cerbului, de acolo era pentru mine “bulevard” 🙂

Prindem la un moment dat un valcel, pe care Andrei si Rux ziceau ca au coborat in vara. Dupa cum ziceam, vara nu-i ca iarna. Sau invers 🙂

O iarba de care nu puteai sa te ajuti deloc, ba chiar iti “dadea” cate un branci la vale, daca nu erai atent. Dintr-o data simt cum o iau usurel la vale. Imi infig mainile cu disperare in iarba, dar cedeaza. Reusesc intr-un final sa ma opresc pe o branita unde regrupase restul trupei. Am avut noroc cu o zada plasata la fix si am dat un rapel dupa ea, la amandoua corzile. Dupa asta, coborarea nu a mai pus probleme si in curand eram in Valea Cerbului.

Locul unde am facut ultimul rapel.

Era destul de tarziu asa ca ii dam bataie spre Busteni, sa prindem ultimul tren. Eu eram cam la capatul puterilor, rucsacul ma omorase, gata- nu mai puteam. Imi era si foame, si sete…Mergeam in tacere prin padure, intunericul ne inconjura usor usor. Numai Rux mai scotea cate un “piu” din cand in cand, sa sperie ursii 🙂

Imi venea sa le zic sa o ia inainte, ca eu raman in padure, vad eu ce fac, dar nu mai pot continua in ritmul asta :))

Am depasit insa punctul critic si parca am prins aripi, simteam ca pot sa merg la nesfarsit 😀

Iesim in drumul spre Gura Diham si chemam un taxi care ne tranteste in fata Garii (pe Andrei, Despot si Rux) si eu continui drumul pana la Sinaia. Doar de acolo mai aveam tren spre Bucuresti. In tren ma cuprinsese o moleseala si o oboseala placuta, si imi faceam planuri ca gata, mi-a ajuns cu muntele deocamdata, 2 saptamani cel putin stau pe acasa sa imi revin. De unde, a doua zi deja visam paduri, creste, trasee 🙂

Au fost doua zile pline, incredibile, am reusit sa imi depasesc niste limite personale, a fost de vis.

Unde mergem data viitoare? 😀

PS: Acele Morarului- cel mai fain traseu 😛