Pe Acele Morarului

Nu ma intrebati de unde mi-a venit cantecul :))

26,27 noiembrie 2011

Za Team: Octavian, Rose si eu

Ce zice Rose:

“Nu prea voia Andrei sa mergem pe Acele Morarului in acel weekend, nu credea c-ar fi momentul cel mai potrivit pentru acest traseu. Nici nu se simtea prea in forma, vorba aia “ai zile cand mergi in patru labe si zile in care poti merge fluierand si sari intr-un picior”. Dar eu eram tare entuziasmata si ma bucuram ca vremea se anunta in continuare buna pentru un sfarsit de noiembrie si era ultima ocazie in acest an; asa ca Andrei a acceptat sa mergem si de dragul meu.

Cu o saptamana inainte, din cauza unui incident neprevazut in parcare, planul cu Acele picase. Dar iata-ne din nou pe drum, am descins la Gura Diham intr-o dimineata autentica de toamna, friguroasa. Rapid cateva feliute de chec leopard-cu picatele de ciocolata si am pornit spre Ace 😀

Daaaaaaaaaa! E un traseu minunat. Poate unul dintre cele mai frumoase trasee. Octavian si Andrei nu erau pentru prima oara pe Ace si cred ca abia acum le inteleg punctul de vedere : chiar daca parcurgi un traseu de mai multe ori, de fiecare data e altfel caci sufletul tau se schimba, nu numai natura in anotimpuri. Au dreptate!

Si Valea Cerbului pustie, linistita, incremenita e deosebita. Multumesc Octavian, multumesc Andrei pentru tura minunata! 🙂

Chiar ma gandeam ca daca ar trebui sa adaptez sufletului meu piramida trebuintelor a lui Maslow, as pune muntele la baza dar si in varf. Intr-un an de zile muntele m-a schimbat esential. Adio televizor, « cireasa de pe tort », discutii interminabile cu Base, caut sora nevasta pentru mama whatever….. 😛 Adio traiului sedentar, insipid, monoton…. Cred ca natura umana e dicotomica : inima si suflet. Iar pentru fericire trebuie sa le multumesti pe amandoua. Coborand de pe Ace mi-am dat seama ca eu le-am gasit : pe Andrei si muntele : ) si mi-as dori ca toti sa gaseasca acea multumire … pacat doar ca sufletul e schimbator ”

 

Si acum ce zic eu, nu prea diferit 🙂

Dupa ce week-end-ul trecut un imbecil ne-a stricat tura programata pentru Ace, saptamana asta am reprogramat iesirea, ca tot se anunta vreme buna. Numai vantul parea sa ne puna ceva probleme. Eu nu prea aveam chef…da daca trebuie, trebuie! Trebuie sa ducem domnisoara pe Acele Morarului ca altfel nu mai avem liniste 😀

Octavian vine de vineri seara la noi, impartim echipamentul, fac putin pe bucatarul iar apoi somn.

De data asta reusim sa plecam la timp si pe la un 8 parca, suntem la baza traseului. Pustiu. Si frig. Ne echipam dardaind si pornim pe Valea Cerbului.

Ziua se anunta frumoasa

In padure liniste si pace. Nu ne intalnim cu nimeni. Mergem fiecare cu gandurile lui, mai tragem o poza si repejor ajungem in Poiana Costilei.

Zapada nu prea multa

Reusim sa ajungem la intrarea in Braul spre Ace in timpul estimat, cam 3 ore. Ne aruncam cu forta inainte dar dupa cativa metri de panta – Stop! Pauza! Bateriile ni se terminasera brusc :))

Infulecam ce aveam prin desagi si ii dam mai departe.

Octavian

Sus, spre Omu

Un puiut ne face o demonstratie de acrobatie, coborand cu capul inainte intr-o viteza “maxima” :)) Am reusit sa il surprind intr-o poza totusi.

Valea Caldarilor si Valea Priponului

Am iesit si noi in sfarsit la soare. Rose o ia inainte, noi mai catinel asa 🙂

Cand iesim sus, pe partea cealalta – minune de peisaj! O scurgere de nori foarte faina!

Eu si Octavian extaziati in fata maretiei naturii :))

Ne echipam si pornim.

Pe Creasta Ascutita – priveliste minunata. Io – cam plictisit si fara chef :))

Urcarea ce ne astepta spre Acul Mare

In urcare spre Acul Mare. O spun de pe acum: am fost taaare stresat tot traseul! Nu stiu, poate faptul ca nu prea am avut chef de la inceput de iesit weekendul asta, poate faptul ca nu mai am incredere in bocancii mei vechi (tot zic sa ii schimb dar nu ma indur, m-au purtat prin multe locuri), poate ca m-am obisnuit cu escalada cu asigurare din 2 in 2 metri, nu stiu. Cert e ca am stat tot timpul incordat, cu teama sa nu alunec 😦

Creasta Ascutita se vede frumos in urma noastra

Vedem si aici doua caprite temerare, cred ca erau pe Degetul Rosu

Eeee si ajungem si la Acul Mare. M-a batut vag asa un gand sa ma duc primul dar am zis lasa – sa mearga Octavian :)) Am fost atat de stresat ca nici macar pana la prima asigurare de pe Ac nu am vrut sa merg liber :))

Octavian – pregatiri pentru 2 secunzi 🙂

Priveliste ametitoare la picioarele mele

Aruncam o privire si spre Costila

Octavian asteptand cei 2 secunzi

Octavian la filat

Fericiti! Unii ca au trecut cu bine de Acul Mare, unii ca au reusit sa ajunga in asa locuri minunate :)) Cum spuneam si la iesirile trecute, o tura pe Ace e printre cele mai faine pe care le-am facut.

Octavian la rapel de pe Acul Mare

Vine apoi si Randul lui Rose. Si pentru ca tot ii “plac” ei muuuult rapelurile :d , are parte si de ceva aventura: un fir al semicorzii este luat de vant si imbarligat printre niste pietroaie. Asa ca Rose are ceva de furca pana sa ajunga cu picioarele pe pamant 🙂

Vine si randul meu la rapel

Ne hotaram sa mergem si pe Degetul Rosu. Il las iar pe Octavian sa mearga primul. Ajuns la baza Degetului, eu renunt sa mai urc. Si asa mai fusesem de 2 ori :)) Asa ca iau loc si picotesc putin pana se intorc ei.

 

Sa va zic ceva? caietul si cutia dusa de mine anul trecut au disparut. Iar. Se pare ca cineva a devenit colectionar de caiete de pe Degetul Rosu 😦 Mi-au zis Rose si Octavian ca nu mai era decat cutia veche si cateva foi cu insemnari, pe care le stiam.

Pana sa coboare ei de pe Degetul Rosu, eu am atipit putin dar am si inghetat. Desi stateam la soare batea vantul.

Ne dam jos si pornim spre Acul Crucii

Acele 🙂

Aici iar am avut un impuls slab sa plec primul. Insa l-am lasat tot pe Octavian 🙂

Octavian pe Acul Crucii

Asteptand sa ne vina randul

O poza facut de Octavian de pe Acul Crucii. Imi place mult unghiul in care a surprins “haul” 🙂

Pe Acul Crucii avut nitel probleme de comunicare pentru ca batea vantul si nu ne auzeam deloc. Si nici nu ne vedeam. Asa ca intru eu pe hornuletul de dinainte de Ac, apoi pauza. In schimb se simte trasa Rose, peste mine. Si ala nu e tocmai un loc comod de facut acrobatii :)) Ne chinuim nitel, apoi vazand ca la mine nu mai curge coarda, merg la liber pana sus. Mi-a zis Octavian ca probabil se blocase coarda pe undeva…

Dupa Acul Crucii traseul era practic gata. Eram multumiti ca am iesit pe lumina de pe Ace si ca aveam timp sa ne orientam in continuare spre Omu. Octavian mai mersese o singura data, dar pe intuneric si ceata, asa ca nu se putea baza numai pe amintiri. Retinea ca a mers in stanga.

Dar problema spre Omu a fost rezolvata. Am recunoscut iesirea din Valea Adanca, tura facuta in urma cu un an. Din continuarea Acelor se merge la dreapta, e mult mai lejer.

Avem timp sa admiram si un apus superb. Dar nu prea mult ca ne goneste vantul 🙂

Au mai urmat cateva portiuni cu zapada unde am fost stresat din cauza bocancilor.

La Omu ajungem pe intuneric. Facem poza regulamentara de grup si intram sa ne tragem putin sufletul.

Suntem primiti de cei de la statia meteo cu ceai cald si gogosi si fursecuri 🙂 Multumim pentru ospitalitate!

Cele 3 pisici :))

Dupa vreo 20 de minute, cum weekendul asta nu mai era deschis la Omu, ne luam talpasita spre Babele. Cam fara chef de Babele, dar cum nu prea aveam alte posibilitati…

Aratari in noapte :))

La Babele normal ca dau exact peste cine nu aveam chef… dar asta e! :))

Ne delectam cu cate o ciorba fierbinte. Apoi sarbatorim si cu cate o bere. Mai stau cu Octavian la povesti pe hol vreo juma’ de ora, apoi ne retragem si noi la somn.

Dimineata la cafea

Minunatie de constructie pe platou, pe langa telecabina. Si din cate am inteles e ceva cladire a Mediului… Ptiu ce aratare 😦  Turnul din Pisa: se chinuie s-o termine de ceva vreme si tot stramba a iesit!

Avem parte si azi de un spectacol al norilor.

Pe Jepii Mici copaci pudrati

 

Doi catelandrii veseli la Cabana Caraiman 🙂

O capra ne privea impasibila si rumega de zor :))

Pe Jepii Mici, desi Rose nu vroia la inceput sa coboram pe acest traseu, am avut parte de niste peisaje extraordinare, de toamna imbinata cu iarna, copaci de zahar, copaci ruginii, lumini si umbre.

Am aflat si ca Zamolxis ne iubeste :))

Pe langa Braul lui Raducu am dat si de cascade micute de gheata unde ne-am distrat nitel :d

Trucaj :))

Jos la telecabina facem plinul de cola, cafele si chipsuri si ne luam pranzul :))

Alaturi de un catelus la fel de infometat 🙂

Daca esti alpinist, e musai sa mananci “sandwich-ul alpinistului” :))

Cam atat. Pana la urma a fost o tura foarte frumoasa, cu tot stresul meu :))

Sa ne auzim cu bine!

Valea Bucsoiului

19 -20 noiembrie, 2011

Acest jurnal cuprinde descrierea unor trasee alpine.

Traseu sambata: Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – Poiana Buscoiului – Valea Bucsoiului (1B) – Vf Omu

Traseu duminica: Vf Omu – Hornul Mare – Cab. Malaesti – Take Ionescu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham

Echipa : Roxana, Rose, Octavian si Andrei x 2

Problematic in Bucuresti, cu locurile de parcare.

Planul nostru era o tura pe Acele Morarului asa ca sambata dis-de-dimineata am coborat in parcarea din spatele blocului, cu rucsace, casti, corzi, coltari, pioleti si tot calabalacul, doar pentru a constata ca masina ne era blocata ostentativ, de un matiz (MATIZ !!!!!) si ca pe parbriz aveam lipit un afis cu «VA RUGAM NU PARCATI IN ACEST LOC» ; nici un numar de telefon, nimic. Locul pe care parcasem seara nu era marcat, nu parea amenajat, nu avea vreun numar de inmatriculare afisat pe undeva, nu era trasat….. Si noi la randul nostru, am uitat sa lasam un numar de telefon la vedere. 😦 Eu nu as indrazni sa blochez masina altcuiva, dar parerile sunt impartite intre soferi si «ne-soferi». De ce sa blochezi? Daca omul are o urgenta, daca vrea sa plece undeva??? In plus, romanii au si alte obiceiuri: parchezi din greseala pe locul LUI (platit sau nu, caci multi pur si simplu isi adjudeca locuri, e un obicei impamantenit) si te poti trezi cu urma unui cui de-alungul caroseriei, cauciucurile sparte, etc…. Nu-mi spuneti ca n-ati vazut anunturi de felul «NU PARCATI AICI, SPARG ROTI!»….

Ne-am invartit o ora prin parcare, nu stiam ce sa facem. Ia-l pe nenea de unde nu-i, la 5 dimineata! Asta ma trimite cu gandul la un episod din Seinfeld : THE PARKING SPACE. Replica se potrivest: DE CE NU TREBUIE SA BLOCHEZI PE CINEVA? “You wanna know why you can’t? I’ll tell you why. Because it signals a breakdown in the social order. Chaos. It reduces us to jungle law.”

Long-story short: trecuse de 6h30 dimineata cand am reusit sa plecam din Bucuresti, chiauni de frigul strans in parcare. Era tarziu tare pentru Ace, ziua fiind scurta. Pe drum spre Busteni am tot dezbatut trasee: ce sa facem? Brana Aeriana, Valea Morarului? Pana la urma Octavian a propus Valea Bucsoiului si…. ieiiiiiiii, tare mult m-am mai bucurat! Se anunta o vreme superba.

Oprim la Comarnic pentru «pufoasa de Comarnic» – delicioasa paina, patiserii, branzoaice cu stafide si cornuri cu gem, ne continuam drumul si dupa Sinaia surprind o perspectiva a platoului si vad ca e curat ca in palma, fara urma de zapada. Imi zic in gandul meu ca nu va fi nevoie de coltari, pioleti, pentru ca si-asa nu stiam cum sa le folosesc si mi-era cam frica…. Dar socoteala nu s-a potrivit! 😛 A fost prima mea tura  de iarna, adevarata, la coltari. Cred ca momentul in care faci pentru prima oara ceva este deosebit, mai ales daca reusesti sa-ti amintesti acele momente de inceput. E minunat pentru ca exista pe de-o parte nesiguranta si teama, amestecate cu multa adrenalina si entuziasm, pe de alta. Primul meu traseu nemarcat (incercare pe Malinului), prima oara cand m-am dat cu placa (de sus de pe Clabucet, la Predeal), prima escalada – in mansa 😛 (la Coltul Muntelui Rosu) si iata prima data la munte iarna, in conditii de folosit coltarii si pioletul. Pe masura ce progresez, lucrurile mi se par mai simple si uneori cred ca m-am speriat si m-am isterizat degeaba dar atunci pe moment, am avut inima in gat si mi s-au parut adevarate aventuri.

Era 8h30 -9h. La Gura Diham ne echipam si pornim pe BR (imi dau duhul pe panta de inceput, promitand ca ma voi lasa de fumat) si urcam spre Poiana Izvoarelor. Poteca e larga, padurea e frumoasa, drumul devine mai putin abrupt, facem multe multe fotografii, mancam bomboanele Roxanei si iute, ajungem la Poiana Izvoarelor.

Facem pauza de masa si numai bine se infiinteaza si motanul cabanei… e un zdrahon grasut, indesat, pufos, cu ochi mici si rai, lingusitor nevoie mare, motan ce speculeaza slabiciunile fetelor pentru pisici… de obicei slabiciunile fetelor cu sandvisuri in mana! 😛

Ne continuam drumul spre Pichetul Rosu, unde ajungem dupa vreo 10 minute; intalnim primele urme de zapada, admiram Coltii Morarului – ne ranjesc in ciuda  – iar dupa inca 20 de minute ajungem in Poiana Bucsoiului.

Valea se deschide in fata noastra, mareata, lunga, abrupta si frumoasa.

Pornim direct pe fir, printre bolovani si vedeti: stratul de zapada e subtire, dar pe masura ce-am castigat altitudine, situtatia s-a schimbat; a fost un pic ciudatel, zapada proasta, moale, te afundai in ea; destul de dificil pentru ca nu toate saritorile erau complet acoperite, de fapt stanca era inghetata si am invatat pe pielea mea ca inceputul de iarna e o perioada nu tocmai potrivita pentru vai.

Sa fi fost ora 12h cand ne-am intalnit cu un tanar ce cobora pe vale, cu un rucsac usor, cu laptop in spate, venind de la Omu. Noi am crezut ca e de la Meteo dar era incaltat in adidasi (!?!) M-a surprins dexteritatea cu care descatara saritorile, fara coarda, fara echipament, fara nimic. Ne-a spus ca a trebuit sa coboare urgent si s-a gandit ca V. Bucsoiului e o varianta rapida. Venind de sus, ne-a avertizat asupra stratului de zapada, din ce in ce mai mare.

Inaintam si constatam ca in vale coboara un valcel si din descrieri am inteles ca este Valcelul Portitelor (1B) care se uneste cu Valcelul Grohotisului ceva mai sus, inainte de intrarea in V. Bucsoiului. Poate ca la vara vom explora si pe-aici.

Primele obstacole nu ne pun (prea) mari dificultati si continuam ascensiunea intrand intr-un canion ingust. Privelistile sunt din ce in ce mai frumoase, mai ales perspectiva asupra Baiului.

Zapada e abundenta si ajungem la o saritoare unde Andrei scoate pioletul, pleaca primul, urca, ajunge sus si ne sfatuieste sa ne punem coltarii, ascensiunea terenului friabil, cu pamant si gheata, putand fi periculoasa fara coltari. Intr-adevar am inceput sa urcam mai repejor cu coltari.

Si iata ca a venit momentul mult temut! Scot coltarii…. «aaaa, dar astia cum se strang, cum se leaga?» Ma ajuta baietii, «ai grija cum mergi» … scot si pioletul si pornesc …. hmmmm, eh hai ca nu e chiar rocket-science! Trecem toti cu bine saritoarea numai ca sus intram pana la genunchi intr-o patura de zapada. Andrei si Octavian fac urme cu randul, asa ca se poate spune ca am facut ascensiunea de iarna a vaii.

Toata valea este marcata cu sageti rosii unele indicand ocolirea saritorilor spre Balaur, altele prin dreapta, spre Bucsoiul Mare. Continuam si ajungem la o saritoare mai insemnata unde ne-am si asigurat. Pana aici valea ne pacalise, fiind domoala si lipsita de dificultati. Saritoare are la baza are o sageata rosie pe care noi am luat-o drept indicatie de abordare directa cand, daca stau sa ma gandesc bine, sageata poate ca indica ocolirea prin dreapta pe o fata cu iarba. Am abordat aceasta saritoare direct si lucurile nu au fost chiar simple. “Ocolim? Pe dreapta ? Poate dar traverseul pare cam dificil“….. In stanga vazusem o poteca urcand printr-un horn in partea superioara a vaii, in jnepeni, dar nestiind cum putem cobori inapoi in fir, am hotaram sa trecem saritoarea direct. Urca Octavian pe primul prag si de aici, printr-o mica fisura, pe bolovanul inghetat si lipsit de prize, reuseste sa treaca de saritoare si sa ajunga sus. Asigura dupa un bolovan, un fel de «nuca naturala» si PANICA… trebuie sa plec eu urmatoarea!

Si urc in bine-cunoscuta tehnica a limaxului de stanca, cu reflexele si mintea inghetate: nu stiu ce am, dar uneori cand ma panichez, parca am picioare de carpa, nu stiu deloc sa le folosesc! In plus, in cele mai dificile momente, mintea mea mereu gaseste cate o melodie «geniala»  pe care sa o ruleze la nesfarsit si de care sa nu pot scapa: de data asta a fost Rihanna «California» something…. 😀

Urmeaza Roxana, Andrei (a carui coltari alunecand pe stanca, au scos miros de carbit, de metal incins). Nu ne-a placut pasajul asta!

Roxana… cumva in spate este Turnul cu Jnepeni (1950 m alt)?

Niste caprite au trecut valea in goana mare, exact sub noi, asta dupa ce ne studiasera pret de cateva clipe, de pe stancile de de-asupra.

Mai sus inaintam destul de usor cu coltarii. Acasa ma gandisem ca sunt noi coltarii si ca “vezi Doamne’” ii voi strica pe stanca, dar la fata locului, prinzand nitel curaj, n-am mai avut nici o ezitare sa infing varfurile cu tupeu si pe stanca.

Mi-au cam inghetat mainile dar cum pioletul meu nu e chiar potrivit pentru genul asta de ture, am preferat sa simt cu mainile mele stanca 😛

Din fericire de aici nu a mai fost mult pana sus si la un moment dat valea se ramifica intre 2 colti ascutiti, intre ei fiind un valcel amintit de Cristea, care teoretic, urmat in sus, te scoate sub Vf Bucsoiul…

Noi insa am continuat pe firul principal si am ajuns la ultima saritoare de pe vale, o saritoare cu fereastra pe care am traversat-o la liber, prin partea dreapta. Acesta a fost ultimul obstacol, de aici valea se domoleste ca inclinatie.

Andrei

Eram obosita, mi-am fortat gambele la maxim, nici zapada nu era buna! 😛  …Cu greu si mai mult in patru labe, reusesc sa ma tin dupa Andrei si iesim de pe vale, la asfintit. Aveam o stare usoara de ameteala dar a pompat Andrei in mine niste prajituri, ciocolata; ma cearta nitel ca de ce nu spun cand mi-e foame, cand mi-e sete, de ce tac din gura pana ametesc? Huh ? Fac pe viteaza ?!!! Huh?

Am prins un asfintit superb. Era cam 16h30-17h cand am ajuns sub Vf Bucsoiu, pe creasta Balaurului si nu am cuvinte sa descriu privelistea, senzatiile. Mi se pare superba toata caldarea Morarului, seamana cu un amfiteatru urias. Mi-ar placea sa ma dau cu placa pe aici : )

Admiram soarele portocaliul, orizontul in straturi, Costila si Omu. Magnific!

Facem o poza de grup 🙂

O pozitie tare buna de relaxare: picioarele cracanate, ca ratele!

Hmmm, ma gandesc ca imi trebuie niste manusi mai elegante, asa ca astea albastre ale lui Andrei….

Vad ca tine cald puful asta!

Dar hai sa ne urnim ca mai e ceva ceva pana la Omu. Eram cam obosita asa ca incepusem sa ma gandesc intens la un pat cald si mai ales la mancare: mamaliga cu branza si caviar, cremvursti cu trufe, ostropel de caprioara… nu nu, caprioara nu, ca e prea draguta! Corn cu ciocolata sau bucati de peste prajt sau parjoale…. mmm yammi yammi…… si uite asa am ajuns la Omu. Pana la urma am reusit sa ajungem la cabana fara frontale.

Ce fericire pe capul nostru : ciorba calda, vin fiert, ceaiuri, sandvisuri. Cred ca a fost ultimul weekend cand a fost deschisa si s-au adunat destui oameni la cabana, aproape s-a umplut. Incredibil dar nu batea vantul si as putea spune ca era chiar cald, totusi eram tare obosita asa ca pe la 21h eu am capitulat.

Andrei a iesit afara si a facut niste fotografii tare frumoase. Multumim Andrei !

Mi-era cam frig asa ca m-am culcat cu toate hainele pe mine, dar cum soba a duduit toata noaptea, mai apoi am suferit de cald, mi-era lene dar m-am ridicat, m-am dezbracat si tocmai cand somnul mi-era mai dulce, ma trezeste Andrei, ciocanindu-ma pe frunte «hai sa vezi rasaritul»….. «What ?!!! Oh God !!!! NU NU!»…. «Ba da hai sa vezi rasaritul, ca un rasarit ca la Omu nu vezi in fiecare zi!»

…. am iesit in frig mormaind de ciuda. In fata cabanei, lume destul de multa cu diverse aparate pentru a surprinde culorile inceputului de zi.

Si DA, Andrei a avut dreptat: nu regret ca m-am trezit! Superb!

Bucsoiu si Creasta Balaurului

Pe la 8h dimineata ne-am asezat in sala de mese, am mancat linistiti si pe la 10h am parasit camera calduroasa pentru a cobori.

“Auzi Roze, da‘ ce inseamna semnul asta? Victorie ?”

“Victorie la japonezi! 😀 De fapt nu stiu;  il facea o prietena de-a mea, in mai toate pozele… si ceva cu buzele…. si-am zis ca pe stanca, cand de-abia te tii, e cel mai potrivit semn :P”

Vreme superba si duminica.

Valea Gaura – sper sa merg si pe aici intr-o zi

Desi initial ne gandisem la mai multe variante de coborare : Brana Caprelor, Creasta Balaurului….  ne-am hotarat sa mergem totusi pe Tache.

Am ajuns repede la Hornul Mare pe care urma sa coboram si ezitam daca sa ne punem coltarii sau nu. Cum eu sunt mai inceata la coborare, ca sa nu ii tin pe ceilalti in loc, am plecat inainte, cu nitica teama dar zapada era OK, erau sapate trepte asa ca m-am descurcat numai cu pioletul.

Am vazut foarte multe caprite in tura asta.

Pe-acolo prin horn am coborat 😛

Peretele animalelor…. Abia astept sa vina primavara sa mai catar 😛

Iarna sus, toamna jos. Imi place sandvisul asta de brazi cu foioase, toamna peisajele arata ca mancarea.

Octavian

Roxana a descoperit Hotel Malaesti, ceva mai mic decat Hotel Galbenele

Roxana fotografiind maci? … ramasitele ?

Ne-am continuat drumul si pe la 13h am ajuns la Malaesti de unde ne-am continuat drumul pe Tache fara prea mari dificultati, exceptand vreo cateva portiuni mai expuse, cu gheata, unde trebuia mers cu ceva mai multa atentie. Traseul in sine este foarte frumos, cu privelisti extraordinare dar poteca e tare mancata si prafuita.

Magura Codlei

Ciucasul fotografiat cu aparatul nostru micut si nu prea de soi, dar care are super zoom.

Si pentru un final rotund, ajungem din nou in dreptul Vaii Bucsoiului : frumoasa noastra!

A fost o tura de vis, peisaje minunate si o vreme superba!

Valea Adanca si Morarul la inceput de noiembrie

Cum se anunta vreme buna in week-end, ma apuc de facut planuri. Vorbesc cu Ovidiu si il intreb cam de ce are chef. Dupa multeee, multe gandiri si razgandiri (au fost vreo 4 variante 🙂 ) vineri seara aveam un plan: Valea Adanca- Omu- Valea Morarului. Pe Valea Adanca mersesem doar iarna, si nici atunci pana la iesire, iar vara doar pana la intersectia cu Braul Mare al Morarului. Asa ca imi convenea de minune traseul. Mai ales ca auzisem fel de fel de povestiri despre o saritoare, acum ceva ani usurica, dar care in timp a devenit mult mai interesanta :D.  Pe Valea Morarului mai coborasem o singura data de la Omu, iarna, deci tot traseu nou.

O sun si pe Corina, initial vroia sa mearga la biciclit dar cum nu mai fusese de multa vreme pe o vale, s-a alaturat si ea noua.

Echipa era formata: Corina, Ovidiu si eu. Sambata, 6 noiembrie 2010, ma trezesc pe la 3:30 si o stresez pe Laura cu facutul rucsacului (seara nu am acut chef 😀 ). Termin destul de repede si cum nu mai aveam rabdare plec spre metrou. Am avut de asteptat vreo 10 minute pana sa deschida portile. La gara, iar am fost primul in tren. Cum se intampla de obicei cand ai de ales, am schimbat vreo 4 locuri: ala are bancheta murdara, ala e prea in spate, ala are geamul murdar. Pana la urma am ales. Prost :)) Locul era intre vagoane, si dupa cum am observat dupa plecarea trenului, avea o usa defecta.

De la Buftea urca si Corina. Povestim una-alta, mai motaim, pana ma suna Rux. Era cu Andrei si Despot.  Au tot incercat ei sa ma corupa sa merg cu ei dar am rezistat :)) Tentatia era mare, mergeau pe la Costila. Timpul zboara repede si ajungem in Busteni FARA NICI UN MINUT DE INTARZIERE!!! Wow, de multa vreme nu s-a mai intamplat asta, nu imi venea sa cred :))

Pornim fiecare pe drumul ales: noi spre Gura Diham, ei spre Refugiul Costila.

Poze (click pe ele pentru a le vedea mai mari) o sa fie destul de putine, sambata eu nu am facut aproape deloc.

Pe la 10:00-10:30 pornim spre cantonul de vanatoare Coltii Morarului. Am ratacit un pic poteca din cauza frunzelor, dar nu am balaurit mult, am remediat repede problema.

In curand ajungem la intrarea pe traseu. Facem o pauza mai mare si luam masa.

Acele Morarului, de data asta vazute de jos 🙂

La masa

Ovidiu

Eu

Corina

Urcusul a mers fara probleme. Putin inainte de intersectia cu BMM e o saritoare care mie mi se pare ca se degradeaza din ce in ce mai mult. E un hornulet destul de pamantos si alunecos, presarat cu pietricele. Acolo am scos sfoara , mai mult pentru psihic, asa, si i-am ajutat pe Corina si Ovidiu sa treaca. E un piton chiar pe bolovanul de la de deasupra saritorii si inca unul putin mai sus, la 2-3m.

Deasupra saritorii

La intersectia cu BMM

Ajungem la “faimoasa” saritoare, cam asa se prezinta: pe stanga perete aproape drept; pe dreapta cu ceva praguri. Un bolovan imens bloca valea.

Prima data am incercat pe partea dreapta, cum imi zisese Andrei. Am urcat vreo 2m, am treversat putin dreapta, apoi am mai urcat vreo 2-3m. Acum urma sa fac o traversare la stanga, si sa ies deasupra saritorii. Numai ca psihicului meu nu prea i-a placut cum se prezenta continuarea :). Ma invart eu, ma sucesc, dar degeaba, nu puteam sa ma hotarasc sa continui pe acolo, pe niste praguri inguste, pe alocuri acoperite cu gheata, si cu vreo 7m sub mine. Asa ca ma chinui putin sa ma dau jos si incerc abordarea pe partea stanga.

Intr-un mod nu tocmai artistic, mai pompiereste asa :)) Am pus in practica metoda vazuta de Ovidiu pe net, intr-un blog. Ma urc pe umerii lui Ovidiu, mai inaintez cativa cm proptit cu spatele de bolovan, si dupa ce ma intind cat pot reusesc sa prind o bucla de un piton aflat aproape de buza saritorii. Folosesc un anou pe post de scarita si reusesc sa trec. Acum a urmat alta parte “distractiva”: trasul bagajelor 😀  Al Corinei a mers usor, era cel mai mic, al meu a reusit sa treaca dupa vreo 2 incercari. La rucsacul lui Ovidiu am avut ceva de lucru, pentru ca era imens, si greu :)) A trebuit sa il golim pe jumatate si sa facem 2 transporturi 🙂

Dupa ceva acrobatii si indemnuri reusesc sa treaca si Ovidiu cu Corina.

Fac un mic rapel (mai e un piton pe partea stanga, la vreo 2 m de buza saritorii) s irecuperez bucla si “scarita”.

Saritoarea asta ne-a luat ceva timp, asa ca ii dam repede in sus , deja incepuse sa se intunece.

Am mai scos sfoara inca o data deoarece Corina n ua fost atenta pe unde am mers eu si s-a intepenit intr-un horn de unde nu mai putea nici sa coboare nici sa urce. Pe masura ce urcam vantul se simtea din ce in ce mai tare, semn ca ne apropiam de iesire. Se intuneca in curand si scoatem frontalele. Partea finala a Vaii Adanci e cam aiurea, teren friabil, bolovani care o luau la vale, hornuri pamantoase si cu grohotis pe ele. Numai bine pentru psihicul participantilor, Ovidiu gaseste o capra neagra mancata de urs sau lup 😀

Ca sa evit terenul prost de pe firul vaii, am traversat in dreapta pe o creasta cu jnepeni. Ne-am luptat binisor cu jnepenii, dar tot era mai bine decat pe fir. Mergeam eu asa, si scoteam cate un piuit pentru a avertiza “salbaticiunile’ ca suntem prin zona, cand, la un piuit, rasar la vreo 5m de mine vreo 6 capete de caprite. Ce spaima am tras, si eu si caprele :)) Nu ne simtisera pentru ca vantul batea destul de tare de sus, dinspre platou.

Da la o vreme creasta s-a largit din ce in ce mai mult. Totusi inaintam destul de greu din cauza vantului: mergeam vreo 20m apoi ne tranteam la pamant sa ne tragem sufletul. Pana la urma vantul ne-a sleit de puteri si am oprit undeva dupa un bolovan sa mancam ceva. Privelistea era fantastic de frumoasa, o gramada de stele, nu am mai vazut de multa vreme un cer atat de limpede. Inaintam cam pe orbeste, nu era luna deloc, dar din ce studiasem acasa prin harti si descrieri, creasta asta trebuia sa ne scoata direct la Omu. Am vazut lumina de la statia meteo, deci nu mai aveam mult. In 15 min eram la adapost de vant, la Omu. Incepem cu un ceai cald, apoi un vin fiert. Stam ce stam la povesti, impresii despre tura, apoi mergem la culcare.

Culcare-culcare, daca poti! A fost infernal de cald peste noapte la priciuri, soba a mers pana dimineata, geamul nu se deschidea, soba nu se inchidea :d, – simteam ca ma sufoc :))

Pe la 6 dimineata cred, vine Ovidiu sa ma cheme la pozat rasaritul dar mi-a fost prea lene sa ies. Ma dau si eu jos pe la 8-9 si ma intremez cu o cafea si o omleta, apoi am iesit afara sa vad daca mai prind si eu ceva de pozat 🙂

La 10 am inceput coborarea, pe Valea Morarului; nu ne-a pus probleme si pe la 13:30 eram la Gura Diham. Cam asta a fost. Sper sa nu ma boscorodeasca prea tare Ovidiu si Corina pentru traseul ales si  pentru faptul ca ne-a prins noaptea pe vale 😀

Poveste de inceput de toamna

Initial vroiam sa scriu mai multe dar doar ce m-am intors dupa 4 zile pline de munte (Piatra Mare, Bucegi, Iezer) si sunt cam “zombie” 🙂

Asa ca de data asta doar foto (jurnalul de la ruxi aici).

Data: 4-5 septembrie 2010

Drumetii: Laura, Ovidiu, Simona, Ruxi, Andrei, Dragos, Dana si eu

Traseu: Moeciu- Saua Strunga- Vf. Omu, Creasta Balaurului

Casa de adapost Omul

Omu a fost al doilea adapost de munte ridicat din veniturile sectiei Bucuresti a Touring Clubului Romaniei (T.C.R) Constructia a inceput in anul 1924 la Busteni, unde a fost incheiata complet in curtea fabricilor Schiel.

“Demontata si piesele numerotate, casa a putut fi transportata cu mare oboseala si si cu insemnate cheltuieli sus pe varful Omul unde a fost definitiv montata. O buna parte din material a fost carat cu spinarea omeneasca pe o distanta de circa 2km, adica de pe Seaua Vaei Cerbului pana in varful Omul. ”

” Cu toate viscolele si uraganele din toamna 1925, gratie rezistentei si perseverentei constructorilor, fratii Pescaru, lucrarea a fost complet terminata la inceputul lui Ianuarie 1926, astfel ca primavara- indata ce s’a putut- adapostul a fost mobilat, amenajat si deschis publicului. Inaugurarea a avut loc in ziua de 7 August 1926, in prezenta a peste 400 de excursionisti veniti din multe parti, macar ca in ziua aceea domnea un timp infernal cu uragan rece de zapada, care din ajun albise d’arandul crestele golaje inconjuratoare.”

“Desi fusese extrem de solid construita, fiind prinsa drept temelie in 12 blocuri de beton de cate 2 metri cubi fiecare si ancorata din aceste blocuri pana’n acoperis cu 24 enorme ancore de fier, totus casa vibra si mai ales urla extraordinar in timpul uraganelor, care la Omul sufla foarte des.

De aceea in 1927, i s’a adaogit in spate, legand-o cu stanca Omul, o solida constructie de piatra si ciment, zisa “magazia-tampon” …”

“Casa Omul poseda o camera cu pat comun de lemn, suprapus in doua etaje, cu saltele de pae si paturi, o bucatarie-camera de ingrijitor la mijlocul constructiei, o mica si confortabila camera separata cu doua paturi cu somiera si saltele de lana si o mansarda captusita cu scanduri lambuite si carton gudronat, avand mai multe paturi de lemn cu saltele de pae, totul foarte curat si sistematic aranjat. In plus, mai are in spate, amintita magazie-tampon, spatioasa si bine aerata pentru pastrare de alimente si bauturi in timpul verii, sau a lemnelor de foc in timpul iernii.”

Revista “Boabe de grau”