Valea Bucsoiului

19 -20 noiembrie, 2011

Acest jurnal cuprinde descrierea unor trasee alpine.

Traseu sambata: Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – Poiana Buscoiului – Valea Bucsoiului (1B) – Vf Omu

Traseu duminica: Vf Omu – Hornul Mare – Cab. Malaesti – Take Ionescu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham

Echipa : Roxana, Rose, Octavian si Andrei x 2

Problematic in Bucuresti, cu locurile de parcare.

Planul nostru era o tura pe Acele Morarului asa ca sambata dis-de-dimineata am coborat in parcarea din spatele blocului, cu rucsace, casti, corzi, coltari, pioleti si tot calabalacul, doar pentru a constata ca masina ne era blocata ostentativ, de un matiz (MATIZ !!!!!) si ca pe parbriz aveam lipit un afis cu «VA RUGAM NU PARCATI IN ACEST LOC» ; nici un numar de telefon, nimic. Locul pe care parcasem seara nu era marcat, nu parea amenajat, nu avea vreun numar de inmatriculare afisat pe undeva, nu era trasat….. Si noi la randul nostru, am uitat sa lasam un numar de telefon la vedere. 😦 Eu nu as indrazni sa blochez masina altcuiva, dar parerile sunt impartite intre soferi si «ne-soferi». De ce sa blochezi? Daca omul are o urgenta, daca vrea sa plece undeva??? In plus, romanii au si alte obiceiuri: parchezi din greseala pe locul LUI (platit sau nu, caci multi pur si simplu isi adjudeca locuri, e un obicei impamantenit) si te poti trezi cu urma unui cui de-alungul caroseriei, cauciucurile sparte, etc…. Nu-mi spuneti ca n-ati vazut anunturi de felul «NU PARCATI AICI, SPARG ROTI!»….

Ne-am invartit o ora prin parcare, nu stiam ce sa facem. Ia-l pe nenea de unde nu-i, la 5 dimineata! Asta ma trimite cu gandul la un episod din Seinfeld : THE PARKING SPACE. Replica se potrivest: DE CE NU TREBUIE SA BLOCHEZI PE CINEVA? “You wanna know why you can’t? I’ll tell you why. Because it signals a breakdown in the social order. Chaos. It reduces us to jungle law.”

Long-story short: trecuse de 6h30 dimineata cand am reusit sa plecam din Bucuresti, chiauni de frigul strans in parcare. Era tarziu tare pentru Ace, ziua fiind scurta. Pe drum spre Busteni am tot dezbatut trasee: ce sa facem? Brana Aeriana, Valea Morarului? Pana la urma Octavian a propus Valea Bucsoiului si…. ieiiiiiiii, tare mult m-am mai bucurat! Se anunta o vreme superba.

Oprim la Comarnic pentru «pufoasa de Comarnic» – delicioasa paina, patiserii, branzoaice cu stafide si cornuri cu gem, ne continuam drumul si dupa Sinaia surprind o perspectiva a platoului si vad ca e curat ca in palma, fara urma de zapada. Imi zic in gandul meu ca nu va fi nevoie de coltari, pioleti, pentru ca si-asa nu stiam cum sa le folosesc si mi-era cam frica…. Dar socoteala nu s-a potrivit! 😛 A fost prima mea tura  de iarna, adevarata, la coltari. Cred ca momentul in care faci pentru prima oara ceva este deosebit, mai ales daca reusesti sa-ti amintesti acele momente de inceput. E minunat pentru ca exista pe de-o parte nesiguranta si teama, amestecate cu multa adrenalina si entuziasm, pe de alta. Primul meu traseu nemarcat (incercare pe Malinului), prima oara cand m-am dat cu placa (de sus de pe Clabucet, la Predeal), prima escalada – in mansa 😛 (la Coltul Muntelui Rosu) si iata prima data la munte iarna, in conditii de folosit coltarii si pioletul. Pe masura ce progresez, lucrurile mi se par mai simple si uneori cred ca m-am speriat si m-am isterizat degeaba dar atunci pe moment, am avut inima in gat si mi s-au parut adevarate aventuri.

Era 8h30 -9h. La Gura Diham ne echipam si pornim pe BR (imi dau duhul pe panta de inceput, promitand ca ma voi lasa de fumat) si urcam spre Poiana Izvoarelor. Poteca e larga, padurea e frumoasa, drumul devine mai putin abrupt, facem multe multe fotografii, mancam bomboanele Roxanei si iute, ajungem la Poiana Izvoarelor.

Facem pauza de masa si numai bine se infiinteaza si motanul cabanei… e un zdrahon grasut, indesat, pufos, cu ochi mici si rai, lingusitor nevoie mare, motan ce speculeaza slabiciunile fetelor pentru pisici… de obicei slabiciunile fetelor cu sandvisuri in mana! 😛

Ne continuam drumul spre Pichetul Rosu, unde ajungem dupa vreo 10 minute; intalnim primele urme de zapada, admiram Coltii Morarului – ne ranjesc in ciuda  – iar dupa inca 20 de minute ajungem in Poiana Bucsoiului.

Valea se deschide in fata noastra, mareata, lunga, abrupta si frumoasa.

Pornim direct pe fir, printre bolovani si vedeti: stratul de zapada e subtire, dar pe masura ce-am castigat altitudine, situtatia s-a schimbat; a fost un pic ciudatel, zapada proasta, moale, te afundai in ea; destul de dificil pentru ca nu toate saritorile erau complet acoperite, de fapt stanca era inghetata si am invatat pe pielea mea ca inceputul de iarna e o perioada nu tocmai potrivita pentru vai.

Sa fi fost ora 12h cand ne-am intalnit cu un tanar ce cobora pe vale, cu un rucsac usor, cu laptop in spate, venind de la Omu. Noi am crezut ca e de la Meteo dar era incaltat in adidasi (!?!) M-a surprins dexteritatea cu care descatara saritorile, fara coarda, fara echipament, fara nimic. Ne-a spus ca a trebuit sa coboare urgent si s-a gandit ca V. Bucsoiului e o varianta rapida. Venind de sus, ne-a avertizat asupra stratului de zapada, din ce in ce mai mare.

Inaintam si constatam ca in vale coboara un valcel si din descrieri am inteles ca este Valcelul Portitelor (1B) care se uneste cu Valcelul Grohotisului ceva mai sus, inainte de intrarea in V. Bucsoiului. Poate ca la vara vom explora si pe-aici.

Primele obstacole nu ne pun (prea) mari dificultati si continuam ascensiunea intrand intr-un canion ingust. Privelistile sunt din ce in ce mai frumoase, mai ales perspectiva asupra Baiului.

Zapada e abundenta si ajungem la o saritoare unde Andrei scoate pioletul, pleaca primul, urca, ajunge sus si ne sfatuieste sa ne punem coltarii, ascensiunea terenului friabil, cu pamant si gheata, putand fi periculoasa fara coltari. Intr-adevar am inceput sa urcam mai repejor cu coltari.

Si iata ca a venit momentul mult temut! Scot coltarii…. «aaaa, dar astia cum se strang, cum se leaga?» Ma ajuta baietii, «ai grija cum mergi» … scot si pioletul si pornesc …. hmmmm, eh hai ca nu e chiar rocket-science! Trecem toti cu bine saritoarea numai ca sus intram pana la genunchi intr-o patura de zapada. Andrei si Octavian fac urme cu randul, asa ca se poate spune ca am facut ascensiunea de iarna a vaii.

Toata valea este marcata cu sageti rosii unele indicand ocolirea saritorilor spre Balaur, altele prin dreapta, spre Bucsoiul Mare. Continuam si ajungem la o saritoare mai insemnata unde ne-am si asigurat. Pana aici valea ne pacalise, fiind domoala si lipsita de dificultati. Saritoare are la baza are o sageata rosie pe care noi am luat-o drept indicatie de abordare directa cand, daca stau sa ma gandesc bine, sageata poate ca indica ocolirea prin dreapta pe o fata cu iarba. Am abordat aceasta saritoare direct si lucurile nu au fost chiar simple. “Ocolim? Pe dreapta ? Poate dar traverseul pare cam dificil“….. In stanga vazusem o poteca urcand printr-un horn in partea superioara a vaii, in jnepeni, dar nestiind cum putem cobori inapoi in fir, am hotaram sa trecem saritoarea direct. Urca Octavian pe primul prag si de aici, printr-o mica fisura, pe bolovanul inghetat si lipsit de prize, reuseste sa treaca de saritoare si sa ajunga sus. Asigura dupa un bolovan, un fel de «nuca naturala» si PANICA… trebuie sa plec eu urmatoarea!

Si urc in bine-cunoscuta tehnica a limaxului de stanca, cu reflexele si mintea inghetate: nu stiu ce am, dar uneori cand ma panichez, parca am picioare de carpa, nu stiu deloc sa le folosesc! In plus, in cele mai dificile momente, mintea mea mereu gaseste cate o melodie «geniala»  pe care sa o ruleze la nesfarsit si de care sa nu pot scapa: de data asta a fost Rihanna «California» something…. 😀

Urmeaza Roxana, Andrei (a carui coltari alunecand pe stanca, au scos miros de carbit, de metal incins). Nu ne-a placut pasajul asta!

Roxana… cumva in spate este Turnul cu Jnepeni (1950 m alt)?

Niste caprite au trecut valea in goana mare, exact sub noi, asta dupa ce ne studiasera pret de cateva clipe, de pe stancile de de-asupra.

Mai sus inaintam destul de usor cu coltarii. Acasa ma gandisem ca sunt noi coltarii si ca “vezi Doamne’” ii voi strica pe stanca, dar la fata locului, prinzand nitel curaj, n-am mai avut nici o ezitare sa infing varfurile cu tupeu si pe stanca.

Mi-au cam inghetat mainile dar cum pioletul meu nu e chiar potrivit pentru genul asta de ture, am preferat sa simt cu mainile mele stanca 😛

Din fericire de aici nu a mai fost mult pana sus si la un moment dat valea se ramifica intre 2 colti ascutiti, intre ei fiind un valcel amintit de Cristea, care teoretic, urmat in sus, te scoate sub Vf Bucsoiul…

Noi insa am continuat pe firul principal si am ajuns la ultima saritoare de pe vale, o saritoare cu fereastra pe care am traversat-o la liber, prin partea dreapta. Acesta a fost ultimul obstacol, de aici valea se domoleste ca inclinatie.

Andrei

Eram obosita, mi-am fortat gambele la maxim, nici zapada nu era buna! 😛  …Cu greu si mai mult in patru labe, reusesc sa ma tin dupa Andrei si iesim de pe vale, la asfintit. Aveam o stare usoara de ameteala dar a pompat Andrei in mine niste prajituri, ciocolata; ma cearta nitel ca de ce nu spun cand mi-e foame, cand mi-e sete, de ce tac din gura pana ametesc? Huh ? Fac pe viteaza ?!!! Huh?

Am prins un asfintit superb. Era cam 16h30-17h cand am ajuns sub Vf Bucsoiu, pe creasta Balaurului si nu am cuvinte sa descriu privelistea, senzatiile. Mi se pare superba toata caldarea Morarului, seamana cu un amfiteatru urias. Mi-ar placea sa ma dau cu placa pe aici : )

Admiram soarele portocaliul, orizontul in straturi, Costila si Omu. Magnific!

Facem o poza de grup 🙂

O pozitie tare buna de relaxare: picioarele cracanate, ca ratele!

Hmmm, ma gandesc ca imi trebuie niste manusi mai elegante, asa ca astea albastre ale lui Andrei….

Vad ca tine cald puful asta!

Dar hai sa ne urnim ca mai e ceva ceva pana la Omu. Eram cam obosita asa ca incepusem sa ma gandesc intens la un pat cald si mai ales la mancare: mamaliga cu branza si caviar, cremvursti cu trufe, ostropel de caprioara… nu nu, caprioara nu, ca e prea draguta! Corn cu ciocolata sau bucati de peste prajt sau parjoale…. mmm yammi yammi…… si uite asa am ajuns la Omu. Pana la urma am reusit sa ajungem la cabana fara frontale.

Ce fericire pe capul nostru : ciorba calda, vin fiert, ceaiuri, sandvisuri. Cred ca a fost ultimul weekend cand a fost deschisa si s-au adunat destui oameni la cabana, aproape s-a umplut. Incredibil dar nu batea vantul si as putea spune ca era chiar cald, totusi eram tare obosita asa ca pe la 21h eu am capitulat.

Andrei a iesit afara si a facut niste fotografii tare frumoase. Multumim Andrei !

Mi-era cam frig asa ca m-am culcat cu toate hainele pe mine, dar cum soba a duduit toata noaptea, mai apoi am suferit de cald, mi-era lene dar m-am ridicat, m-am dezbracat si tocmai cand somnul mi-era mai dulce, ma trezeste Andrei, ciocanindu-ma pe frunte «hai sa vezi rasaritul»….. «What ?!!! Oh God !!!! NU NU!»…. «Ba da hai sa vezi rasaritul, ca un rasarit ca la Omu nu vezi in fiecare zi!»

…. am iesit in frig mormaind de ciuda. In fata cabanei, lume destul de multa cu diverse aparate pentru a surprinde culorile inceputului de zi.

Si DA, Andrei a avut dreptat: nu regret ca m-am trezit! Superb!

Bucsoiu si Creasta Balaurului

Pe la 8h dimineata ne-am asezat in sala de mese, am mancat linistiti si pe la 10h am parasit camera calduroasa pentru a cobori.

“Auzi Roze, da‘ ce inseamna semnul asta? Victorie ?”

“Victorie la japonezi! 😀 De fapt nu stiu;  il facea o prietena de-a mea, in mai toate pozele… si ceva cu buzele…. si-am zis ca pe stanca, cand de-abia te tii, e cel mai potrivit semn :P”

Vreme superba si duminica.

Valea Gaura – sper sa merg si pe aici intr-o zi

Desi initial ne gandisem la mai multe variante de coborare : Brana Caprelor, Creasta Balaurului….  ne-am hotarat sa mergem totusi pe Tache.

Am ajuns repede la Hornul Mare pe care urma sa coboram si ezitam daca sa ne punem coltarii sau nu. Cum eu sunt mai inceata la coborare, ca sa nu ii tin pe ceilalti in loc, am plecat inainte, cu nitica teama dar zapada era OK, erau sapate trepte asa ca m-am descurcat numai cu pioletul.

Am vazut foarte multe caprite in tura asta.

Pe-acolo prin horn am coborat 😛

Peretele animalelor…. Abia astept sa vina primavara sa mai catar 😛

Iarna sus, toamna jos. Imi place sandvisul asta de brazi cu foioase, toamna peisajele arata ca mancarea.

Octavian

Roxana a descoperit Hotel Malaesti, ceva mai mic decat Hotel Galbenele

Roxana fotografiind maci? … ramasitele ?

Ne-am continuat drumul si pe la 13h am ajuns la Malaesti de unde ne-am continuat drumul pe Tache fara prea mari dificultati, exceptand vreo cateva portiuni mai expuse, cu gheata, unde trebuia mers cu ceva mai multa atentie. Traseul in sine este foarte frumos, cu privelisti extraordinare dar poteca e tare mancata si prafuita.

Magura Codlei

Ciucasul fotografiat cu aparatul nostru micut si nu prea de soi, dar care are super zoom.

Si pentru un final rotund, ajungem din nou in dreptul Vaii Bucsoiului : frumoasa noastra!

A fost o tura de vis, peisaje minunate si o vreme superba!