Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.
No, hai sa va povestesc aventurile noastre pe Valea Seaca dintre Clai de duminica sase, o zi faina de iunie.
Traseu: Valea Seaca dintre Clai-Braul lui Raducu-Jepii Mici
Ii promisesem lui Ovidiu (omicuba) ca o sa mergem pe o vale de abrupt, asta dupa prima lui tura pe un traseu de genul asta, pe Galbenele
(http://www.ad078.com/jurnale/valea-galbenele-valea-coltilor-ursuleti-avalansa-si-altele/).
Daca atunci am urcat pe Galbenele in conditii de iarna,speram acum sa prindem si ceva saritori descoperite. In final a iesit un fel de mixt, am avut si stanca uscata si zapada.
In tura se anunta si Costel (karlo01), un prieten de-al lui Ovidiu. Vorbesc la telefon cu Costel si stabilim sa ne vedem a doua zi pe la 5:30 la autogara de pe Ritmului.
Boon, sambata seara pun eu ceasul sa sune la 4:30, cu gandul sa imi fac rucsacul dimineata, si ma bag la somn.
Si somn…si somn…si somn…pana cand sunt trezit destul de brutal de soneria telefonului. Ma uit cine suna la ora asta…in toiul noptii- era Costel.
-Am ajuns la autogara, imi zice.
-Mai, cred ca ai ajuns prea devreme, ca ceasul meu nu a sunat inca!
-Pai cum, ca e 5:25
-N-are cum, alarma mea nu a sunat inca, zic eu iar. Stai asa sa ma uit mai bine.
Inchid telefonul, ma uit mai bine la ceas: 05:26! Nu imi dadeam seama de ce nu a sunat telefonul meu dar las rezolvarea enigmei pe mai tarziu. Ii spun lui Costel sa imi opreasca si mie un loc la maxi-taxi ca apar cat pot de repede. Norocul meu ca stau peste drum de autogara.
15 minute au fost suficiente pentru un dus, sa arunc in rucsac echipamentul si ceva mancare, imbracat si gata, sunt in autogara. Ma gandeam: ia uite domne, ce parere si-o face baiatul asta despre mine, am intarziat de la prima “intalnire” :))
Drumul pana la Busteni a fost liber si cam in 2 ore eram debarcati in fata garii. Ovidiu inca nu ajunsese, asa ca am avut timp sa mai facem mici cumparaturi.
Vine si Ovidiu, cautam un loc de parcare pe langa Silva, ne echipam si pornim la drum.
Cateva cuvinte despre traseu, de la domnul Emilian Cristea zicere:
“Grad de dificultate: 1B;
Itinerar pîna la baza traseului. Urmînd din Busteni str. Industriei ajungem dupa cca 20 min la ramificatia urmatoarelor drumuri: spre stînga, Drumul Urlatorilor, marcaj triunghi albastru (indice 4); înainte, drumul carosabil V. Jepilor – fostele cariere Caraiman, marcaj cruce albastra (indice 5). De-a lungul ,,Drumului Urlatorilor”,care urca initial o coasta înclinata, trecem dupa 15 min pe la cantonul,,La Gratar”, iar de aici, dupa un parcurs orizontal, întîlnim foarte curînd Valea Seaca a Claii, a carei intrare, covîrsita de o vegetatie salbatica, prezinta un aspect cu totul inospitalier.
Descrierea traseului. Valea este întrerupta de o prima saritoare, înalta de cca 25 m, care poate fi escaladata direct sau ocolita prin dreapta, printr-un horn pamîntos. In continuare, trecem peste o înlantuire de saritori de mica înaltime, dupa care vegetatia din fir dispare cu totul, iar coastele din dreapta vaii (cum urcam) devin mai accesibile. Sîntem în acest punct, pe flancul sudic al Claitei, a carei muchie singuratica începe sa se profileze în dreapta noastra. De la limita inferioara a stîncii, valea ofera un orizont mai larg si descrie o curba usoara spre SV Brîul Mare al Jepilor, denumit si Brîul lui Raducu, întretaie versantul estic al Jepilor Mici si o parte din versantul nordic al acestui masiv, prezentînd, pe un parcurs foarte sinuos, numeroase denivelatii si cîteva discontinuitati. Grad de dificultate: 1 A; Din dreptul Claii Mari brîul trece pe deasupra firelor de obîrsie ale V. Seci a Claii, lasa în stînga Muchia înalta, contrafort urias ce scapa de sub Vf. Jepii Mici, iar în dreapta Muchia Claitei, pe care o traverseaza printr-un pîlc des de jnepeni. Din dreptul acestei a doua coame frontale, coborîm în firul Vîlcelului Claitei, dupa care urcam pe malul opus, în Creasta cu Zîmbri (importanta statiune de Pinus cembra), a carei coama delimiteaza versantele estic si nordic ale masivului. Din acest punct urmam cu atentie accidentatiile foarte capricioase ale parcursului, în care zonele stîncoase alterneaza cu cele acoperite cu o vegetatie luxurianta.
Trecînd în partea opusa a Crestei cu Zîmbri, urmam brîna catre V si traversam curînd un prim vîlcel cu buruienisuri. Hatasul brînei se strecoara apoi pe sub un perete stîncos si traverseaza un al doilea vîlcel, la confluenta celor doua brate din care este format.
Urcînd pe coasta opusa ne strecuram pe sub peretele ce cade din stînga, dupa care coborînd o panta usoara, ajungem în firul celui de al treilea vîlcel (afluent al Vîlc. Mare al Brînei). Dupa traversarea unui al patrulea vîlcel, orientarea devine mai grea, aceasta portiune avînd un relief foarte framîntat. Nu mult dupa traversarea vîlcelului coborîm direct printr-o rariste, cautînd sa nu pierdem hatasul. Trecem de-a coasta o portiune foarte îngusta a brîului, iar în continuare o muchie stîncoasa, de unde brîul tot mai larg intersecteaza ultimul vîlcel si coboara în firul Vaii Jepilor, unde poteca vaii trece de pe flancul Jepilor Mici pe acela al Caraimanului.”
Emilian Cristea, Monografie Bucegi
Si o schita cu traseul, de data asta de la domnul Kargel
Pornim voiniceste la drum (bine…eu mai putin voiniceste, dureaza cam o ora pana sa imi reglez respiratia) si in 15-20 minute maxim ajungem la intrarea in traseu. Intreb daca facem pauza- nu, nu facem- mi se raspunde, asa ca mergem mai departe.
Inainte sa disparem in vegetatia mare de la intrarea in vale, suntem observati de doi baieti care veneau parca dinspre Urlatoarea. Ne intreaba pe ce traseu mergem, eu le raspund “Valea Seaca dintre Clai” si ne vedem de drum.
Avansam repede, ziua era perfecta: soare, senin, si un vanticel care sa ne racoreasca. Din cand in cand mai auzeam voci (nu, nu numai la mine in cap 😛 ) si ma gandeam ca in curand o sa ne ajunga vre-un grup din urma.
Ne apropiem de cea mai mare saritoare de pe vale. Pana la ea au mai fost cateva, mai micute, ce nu pun probleme deosebite.
Ii dau lui Ovidiu casca si hamul si incep sa urc.
Ajuns sus, asigur la pitonul de la buza saritorii si arunc coarda pentru Ovidiu si Costel. Pe la mijlocul saritorii mai este un piton,dar nu m-am folosit de el.
Ovidiu proband casca Laurei, un pic mica pentru el 🙂
Cat am astept ca Ovidiu sa ii dea de cap hamului care se cam incurcase, au aparut cei doi care ne intrebasera de traseu la inceput (aha, deci vocile nu erau numai la mine in cap, deci 🙂 )
-Mai e mult pana la Babele, in platou?
-Pai mai e ceva, zic eu, dar nu cred ca ati nimerit traseul.
-Aha, si pe unde trebuie sa o luam?
Le spun pe unde trebuie sa mearga si cei doi se intorc. Intre timp Ovidiu a reusit sa isi puna hamul si a inceput sa urce.
Apoi a fost randul lui Costel
Costel
Au mai fost apoi saritori mai mici si mai mari, pe care le-am depasit prin diverse tehnici, bucurosi de atingerea stancii si de o vreme superba.
De pe la jumatatea vaii zapada a inceput sa fie prezenta, la inceput petice iar apoi continuu pana inainte de portiunea cu iarba de la iesirea in sa.
Am urcat o vreme fara coltari dar pentru siguranta si rapiditate i-am montat pana la urma.
Am ajuns la saritoarea cu fereastra, cea mare, dar era astupata de zapada acum. Intre saritoare si zapada ramasese o distanta cam de 2 metri.
Ei, aici am pierdut putin timp, pentru ca nici unul dintre noi nu se incumeta sa faca saltul. Parea aproape, dar totusi…daca nu aterizam unde trebuie? Rand pe rand ne-am apropiat de margine hotarati pentru pasul cel mare, dar ajunsi acolo ne cam trecea avantul.
Pana la urma Costel a fost cel care a gasit alta solutie. Am coborat la baza saritorii si am abordat-o de jos, sapand in zapada niste trepte, urcand apoi in sprait.
In partea superioara a vaii zapada era cam moale si am incercat pe cat posibil sa mergem pe margine, pentru a evita eventualele capcane.
Dar stiti vorba aia…cum ca de ce ti-e frica nu scapi…Am facut o mica pauza, eu eram primul, urmat de Costel si Ovidiu. Ma intorc spre ei sa le spun ca nu mai avem mult pana sus…si il vad numai pe Ovidiu. Lasand privirea in jos il descopar si Costel, care picase in zapada pana la umeri aproape. Caderea l-a luat prin surprindere incat nu a mai apucat sa scoata nici un sunet 🙂
Pornim mai departe dar nu dupa multa vreme a fost randul lui Ovidiu sa cada in capcana zapezii. Eu am scapat (uite un avantaj de avea numai 60 kg la 1,88m inaltime 😀 )
Ovidiu prins in capcana
Operatiunea de salvare
Scapati si de treaba asta, ne dam sufletul pe ultima panta si iesim in sa. Ne intindem la soare si admiram peisajul.
Braul lui Raducu, pe portiunea din dreapta care da in Valea Jepilor
Pauza de masa: un morcov si un buchet patrunjel 🙂
Crucea Eroilor
Busteniul incins de soare
Creasta cu zambrii
Cat am stat noi la masa mai apar 2 baieti, veniti de pe Claia Mare. Vorbim un pic, ii servesc din buchetul meu de patrunjel, apoi ei pleaca mai departe. Vroiau sa iasa sus pe Hornul cu flori. Data viitoare cand mai ajung pe aici trebuie sa incerc si eu traseul. Mai lenevim o vreme apoi pornim si noi.
Caraimanul
Mergem noi o vreme glumind, povestind, admirand hatasurile Bucegiului si ajungem la o branita lunga de vreo 4 metri si lata de vreo 30-40 cm. Am trecut usor, folosindu-ne de o radacina de jneapan. Ne afundam in cotloanele Bucegiului pana cand…pana cand…incep sa nu mai recunosc traseul 😦
Ajunsesem intr-un valcel de unde nu mai vedeam continuarea. Lasrucsacul jos cu gandul sa plec in recunoastere. Imi ziceam: “Ca sa vezi domne, i-am ratacit pe baietii astia, care sunt si la primul traseu de vale de abrupt, si asta dupa ce mai facusem traseul de vreo 6 ori pana acum! Clar nu mai vin alta data cu mine :)”
Nu apuc sa las bine rucsacul jos, si casca mea decide sa o ia inainte in recunoastere. Ma uit cum se duce la vale…Suparat dau cu piciorul intr-un bolovan. Bolovanul, suparat si el probabil, o ia la vale si aterizeaza exact pe casca mea :))
Gasesc un pietroi mai mare, asigur la el, si pornesc intr-un rapel de vreo 15-20 m sa recuperez casca.
Operatiunea de salvare casca
Recuperez casca si arunc o privire in jos. Ma gandeam sa coboram in rapeluri pana pe firul Jepilor. O bucata parea sa mearga, dar am zis sa nu dam de ceva surprize mai jos, sa nu ne ajunga coarda. Asa ca hotarasc sa mergem inapoi pana dam iar de poteca.
Am urcat inapoi pe partea stanga a valcelului, luptandu-ma serios cu tot felul de jnepeni si balarii.
Stau putin sa imi trag sufletul si pornim inapoi. Trecem a doua oara braul ala mic, mai facem cativa pasi si dam de poteca. Hmmm…dubios! Dupa brau poteca disparea, ceva nu era in regula. Trec a treia oara 😀 pe brana, mai urc vreo 2 metri si- uite poteca!! Nu imi dau seama cum naiba am ratat-o de 2 ori :)) Brana de jos era facuta de animale probabil, ea se putea evita foarte bine pe deasupra.
Dupa ce am regasit poteca, coborarea a decurs fara probleme. Ajuns in traseul marcat (pe Jepii Mici) am ramas surprins de cata zapada mai era inca pe vale.
Poza de final de tura: eu, Ovidiu si Costel
Pe la 17:20 eram la Hotel Silva. Cum mai aveam timp pana la tren, la 18:40, ne-am oprit la o terasa si am sarbatorit cu o bere si un mic, ca prea ne facusera pofta gratarele insirate de la telecabina pana mai sus, la intrarea in trasee 🙂
Cam asta a fost, astept reclamatii de la cei doi participanti si sper sa mai aiba curajul sa mearga cu mine si alta data. De data asta fara rataciri 😀
Poteci insorite!
PS: alarma de la telefon a sunat luni dimineata, la 4:30 :))
Pe drumuri de munte 