Sfaturi pentru turisti

Rasfoiam un Almanah Turistic din 1961, de la Andreea, si dau de o rubrica: “Sfaturi pentru turisti”.

Hmmm… mi s-a parut interesant punctul 10: “Ingroapa resturile de alimente, cutiile de conserve etc. inainte de a parasi locul de campare. Succesorul tau vrea si el sa gaseasca locul curat.”

Cam asta era ideea despre a lasa curat in urma ta pe vremea aia?:)

Deci daca ma apuc acum sa sap pe langa refugii, cabane, campinguri, etc, am sanse sa dau de tot felul de relicve 🙂

Am gasit insa si lucruri mai interesante, voi reveni zilele urmatoare 😉

 

O saptamana prin Crai

14-21 octombrie 2012

Multe plimbari, intamplari, bune si rele, s-au adunat…insa timpul nu prea mi-a permis sa mai scriu cate ceva. Nici acum nu ma invredniceam daca nu scria cateva randuri Andreea 🙂

Dintre toate plimbarile, am ales cea mai draga, un mini concediu prin Piatra Craiului. Am avut si ceata, ploaie, vant. Am avut si soare, dar si temperaturi putin sub 0C. Am avut parte si de leneveala, si de plimbare, si putina catarare. Dar mai ales am avut parte de oameni frumosi alaturi de mine.

Mi-a placut foarte mult si deocamdata nu am de zis decat MI-NU-NAT! 🙂

Mai jos , cateva impresii de la Andreea 🙂

Cum a venit? Pai, Marius (zis si Pisi ), colegu’ in credinta aleluia, planuia concediul lui prin octombrie si cum mai aveam si eu o spatamana si nu prea stiam unde, ce si cum, ce-mi zic, hai cu Pisi la munte. Intre timp multe se schimba prin umila mea existenta, ture noi cu oameni noi si faini, dintre care Andrei, care isi exprima si el dorinta de a merge cu noi, pentru el fiind prima oara cand ar fi stat o saptamana legata pe munte desi weekend de weekend nu rata niciodata vreo iesire :).Marius avea treaba cu Paraschiva pe la Iasi asa ca cu el aveam sa ne intalnim de abia pe luni.

So, planuri, discutii, mai mult eu cu Andrei, si uite se apropie si ziua plecarii. Ne hotaram pentru vineri. Dar cum niciodata planurile nu se pot respecta 😀 amanam plecarea pe sambata la prima ora. Nici asta nu a fost respecatata, normal, si amanam pe sambata pe la pranz :)) Mda, afara ploua, vreme de somn, de ce nu? Cand dam sa iesim pe usa, uau, eram ca doi mosi craciuni, cu ditai rucsacii de nu-i puteam ridica asa ca in final alegem sa scutim oamenii de un stres major prin tramvai si optam pt taxi 🙂

Pe tren o duduie stabilita prin Viena ne face sa ne treaca timpul repede, chiar foarte repede, nici nu ne dam seama cand am ajuns in Brasov de la cata limbarnita avea biata femeie, bine ca macar am vorbit si lucruri mai interesante ca altfel….. In Brasov hotaram sa luam autobuzul din autogara ca pana la tren mai aveam de asteptat vreo 2 ore. Ajungem pe o vreme cainoasa si in Zarnesti, balaurim in noapte prin el ceva vreme de parca era prima oara cand ajungeam  🙂  Ajungem intr-un final la Gura Raului care va fi si ultima destinatie si casa pt vreo 2 zile :)) Punem cortul si pana luni dimineata cand apare Pisi sa ne culeaga nu am facut decat sa lenevim, sa vedem filme, muzica, mancare, rontzaiala, rontzaiala cu program special in noapte (tot concediul ne-am facut un obicei sa ne trezim noaptea sa rontzaim ceva hahahaha). Vreme urata tot weekendul, de ce sa nu ne odihnim si noi oscioarele obosite ?

Luni: Apare Pisi, schimbam terenul in sfarsit si ne hotaram sa mergem la o balaureala apoi la un adapost. Vremea era cam cetoasa si innorata, dar spre mai bine, asa ca lasam masina si plecam intr-o lene care mai de care spre adapost. Pentru mine si Pisi era prima oara si am ramas placut surprinsi de cat de frumos si bine intretinut este acest refugiu, parca eram ca acasa, mi-a placut extrem de mult. Ajunsi pe acolo am explorat zona cat si caietele de prin refugiu. Tare frumos e acolo, am aberat cat se poate de mult. Na creieras si la mine, sus la un punct de belevedere cocotati pe un perete ma uitam jos la drumul spre Plai si am vazut ceva negru care misca si ce puteam eu sa zic: uite un caine! Andrei sa moara cand a auzit, sa moara de ras, era o masina, normal, cum puteam eu sa vad un caine tocmai de acolo!!! Eu si imaginatia mea :))

Cam asa ne intampina ziua de azi

Marti: Coboram la masina, mancam bine, ne ia o mare lene dar totusi ne urnim de data asta cu rucsacei mici pana pe valea Crapaturii sa incercam Acul de acolo. Batea ceva vant dar vremea se anunta mai bine de data asta. Tare mi a placut pe vale, mai o vorba cu Andrei, mai o tigara in pauzele cand il asteptam si pe Marius, pana ajungem la baza traseului Acul Crapaturii. Andrei ca deobicei, se misca repede, se echipeaza si porneste in prima lungime. Ahhh tare inierbata, si dupa ploi- multi morcovi pana la prima regrupare.

Prima regrupare. Am facut tot traseul din 2 lungimi, cu 2 semicorzi de 60m

Ajunge Andrei, ma urnesc si eu, las aparatul lui Marius sa ne faca poze, intre timp el se hotaraste sa renunte ca nu e pregatit pentru catarat si uite cum incep eu sa ma chinui, sa ma innamolesc, sa-mi tremure morcoveii pe ierbuta aia enervanta. Ohhh tare mi-a displacut prima lungime :)). In regrupare stam un pic, fumam o tigara, mai o vorba, apoi Andrei continua si continua si iar continua, deja nu stiam unde e, nu se vedea nimic de unde eram, nu stiam cat mai are si ce se intampla, noroc cu Marius care traducea ce-mi tipa Andrei sau imi spunea cam pe unde a ajuns. Vantul incepuse sa bata, se innora, se facea tarziu si frigut si tot ma gandeam sa renunt dar in clipa aia imi tipa Marius ca Andrei e in sa la un pas de varf. Ehh pai atunci nu renuntam, trebuie sa terminam nu? Pornesc si eu intr-un sfarsit, ma chinui sa scot niste anouri puse dupa un bolovan dar nu reusesc. Andrei imi spune sa le las ca le luam la intoarcere. Trec pasajele mai grele destul de repede, eahhh avantajul secundului :))

Ametitor 🙂

Ajung intr-un final si eu in saua respectiva. Vai cat de frumos era, priveam ca intr-o fereastra cu peisaje de a dreptul impresionante. Prin fereastra aveam impresia ca sunt intr-o alta lume. Urmeaza si ultima lungine, scurta si mai usoara pana pe varf. Acolo ne cocotam fiecare pe varful cel mai varf, Marius ne face poze de jos din poteca, saracul cred ca se plictisise si inghetase de atata asteptat, stam un pic si Andrei hotaraste sa dam rapelul direct de pe varf ca ajung corzile.

Fereastra

Singura problema ar fi la recuperare din ce citise el pe la altii. Se duce primul si cand ajunge la prima regrupare, imi zice sa stau sa vada daca merg corzile si nu se blocheaza. Ei as, normal ca se blocau intr-o muchie mica de care nodul nu trecea nici mort. Uffff ce-i de facut, ufff, ma intreaba daca pot sa ma dau mai jos sa incep rapelul dar no way, imi tremurau toti morcovii de pe lume deja cand ma gandeam la asta. Trag corzile la loc, ma bag, ma dau mai jos unde puteam sa stau pe picioare si incerc a doua alternativa pe care mi-o sugereaza, sa trag de corzi pana trece nodul de muchia care il bloca. Ehhhh, aveam de ales????

Si incep sa fac asta cu un mare stres ca nu era usor deloc mai ales ca mergeau greu, nici nu imi venea sa mai slabesc mana cu pricina ca sa pot face asta, pana la urma reusesc si cu morcovii atarnand in spate in sirag incep rapelul pana jos la Andrei. Ajung, respir si eu un pic, incepem sa tragem de ele, nu prea vroiau, cu greu amandoi reusim. Inca un rapel si jos la Marius in poteca. Plecam fericiti de reusita, pe noapte ajungem la masina, apoi Plaiul Foii si montam corturile, pardon cortul ca Marius nu si nu, ca el doarme afara. Asta pana a inceput ploaia si auzim usile de la masina :)). Urmeaza o noapte linistita cu trezitul ca deobicei pentru a rontai cate ceva :)).

Miercuri: Incepem cu o cafea si omlete in cabana apoi ne pregatim pentru balaurit prin zona Anghelide. Eahh aici eu am renuntat pe parcurs, o durere de dintisor ma face sa fug inapoi. Nu aveam pastile la mine. Baietii au continuat. Ajung la masina, pun cortul pe care-l stransesem din cauza furturilor din ultima vreme si ce mi vine mie…. las ca ti-o coc eu Pisi, ii montez si lui cortul:)). Ma chinui cu amandoua, ca un facut fix cand m-am apucat sa le montez incepuse un vant nebun, parca intindeam zmeie sau parapante :)). Finally reusesc, profit de singuratate si ma duc la rau sa ma cosmetizez, spal etc si cand ma intorc surpriza: Andrei! S-a intors, nu vroia sa ma lase singurica pe acolo. Ei, ma descurcam eu, ca doar sunt fata mare, dar m-am bucurat mult :D!!!!!

Apoi ne-am dus la o bericioaica la Plai pe terasa, am mancat, ne-am bagat in cort la lenevit, frigul incepuse sa muste, si uite asa leneveala pana tarziu cand apare si Marius cu lanterna lui care, auzi, imi dadea impresia ca e un ochi de caine =)). Vai ce imaginatie nebuna am avut si eu in tura asta si o sa mai urmeze =)). Ne povesteste Marius cum a fost (prin zona Temopile), a balaurit ceva, a pierdut si poteca si noroc ca a gasit-o, ne-a aratat si mandria lui de zgarieturi. Plus ceva aventuri singurel venind noaptea printr-o zona cu ursuleti, dar nu a vazut decat iepurasi :)). Am incercat sa-l convingem sa mergem in Zarnesti sa ne luam tigari, cafea si rontaieli dar nu a fost chip, era prea obosit sa conduca! Deja ne gandeam sa o luam pe jos dar in scurt timp ne-am razgnadit, prea mult de mers, ne obosim si urma zi grea. Deci gata, ne odihnim ca mergem pe Coarnele Caprei! Credeti? 😀 Bineanteles ne-am trezit din nou noaptea sa savuram un snickers 🙂

Joi: Vai ce frig a fost toata noaptea dar vai ce frig e acum dimineata!!! Nu reuseam sa iesim din cort sub nici o forma, de abia ne-am miscat pana in cabana unde era caldut si bine, la o cafea! Vai nu-mi venea sa cred cum Marius radea gheata de pe masina brrrrrrrrrrrrrrrrrrr! Da, se facea senin si frumos dar frig noaptea si dimineata!

Dam o fuga in Zarnesti, planul cu Coarnele deja picase era prea tarziu, luam multe tigari, 3 in 1 o gramada, sa fie, ceva dulciuri pt noptile urmatoare :)) si ceva mancare. Ne intoarcem si ne gandim ce sa facem. Marius vrea sa leneveasca azi, Eu cu Andrei plecam in sfarsit spre Diana, Padina Popii pentru Trandafirul Negru. De abia urcam, ne simteam foarte obositi dupa frig, asudam care mai de care si la punctul de belvedere de la Diana facem un popas de rontait si lenevit la un pic la soare. Cu greu ne urnim si ajungem intr-un final la baza traseului.

Deja era tarziu si nu eram in apele noastre deloc.Am catarat doar o lungime, eu nu ma simteam bine, poate daca insistam eu un pic Andrei ar fi continuat dar nu aveam nici o placere de catarat. Ehhh macar am vazut dspre ce este vorba, alta data revenim. Nu stiu, dar sincer, ca sa cateri si nu numai trebuie sa ai placerea aia si sa o faci pentru ca vrei si te simti bine, altfel ce rost are? Am coborat si ne-am intors la Plai.

Prima lungime chiar mi-a placut. Trebuie sa ma intorc sa termin 🙂

Psycho face :))

Serious face 🙂

Vineri: Din nou cafea la Plai, de obicei pana o beam noi iesea si soarele :)) Mancam niste oua fiecare cum le-a dorit si hotaram sa strangem si sa mergem la cautat de printese din povesti.

Pregatim, mai oprim in Zarnesti pentru una alta etc. A fost foarte placut drumul, incredibil de salbatic si de frumos si cu toate ca oboseala deja isi intrase in drepturi am savurat cat am putut fiecare moment. Am vazut zburand si niste cocosi de munte, m-am urzicat de m-am umplut de basici, m-am bucurat de peisaje impresionante si in final apare si casuta din povesti. Ce frumoasa e si asta, pacat ca unii si-au batut joc si au distrus pe acolo masutele si inauntru, noroc ca sobita inca functiona. O seara superba, se vedea Bucegiul in toata splendoarea lui, multe luminite colorate si o semi luna de vis!!!! Tare mi-a placut si in locul asta!!!  Ne amuzam cu slagare din vremea noastra, slagare de mare interes national care ne trezeau amintiri care mai de care :)).

Nu am mai suportat si la Botorog m-am spalat pe cap cu o apa rece de ma paralizaze 😀

Sambata: Ne trezim, bem cafeaua la belvedere, cocotati, si planuim Coarnele, ce coarne am apucat vedeti acum, ca de, rar planurile de acasa se potrivesc cu cele….. Plec cu Andrei, Marius iar ramane la lenevit si explorat prin zona. Iesim cum putem printr-un horn in creasta. Stam acolo putin sa admiram privelisti de vis, doamne ce-mi place Craiul asta! Apoi trecem de la un soare care ne gadila placut oscioarele la umbra si frigul din Padina lui Calinet.

Cautand o iesire spre creasta

Calinetul

Si coboram, si coboram, la un moment dat Andrei ma cheama si imi arata multe caprite, ohhhh ce frumoase erau si ce multe cu ieduti si blanita lor deja innegrita, ce moment!!!!! Apoi admiram muchia Timbalului, toate turnuletele specifice Craiului care parca sunt scoase din basme de demult si tot coboram si coboram, din ce in ce mai greu, mai un ajutor de la Andrei la descatarat, mai un genunchi care anunta si-mi spunea tot timpul: hey sunt aici, m-am trezit si vreau sa te bag in seama! Intalnim si un grup ce urca si-l cunoasteau pe Andrei de pe carpati.org sau blog, ehhhh vedetele astea de admini :)).

Tot coborand, m-am uitat si de Hornul lui Nicu, dar nu mi-am dat seama care. Mai sus, m-am apropiat mai mult si parea viabila iesirea pe aici in Creasta Timbalului.

In sfarsit ajungem in locul unde Andrei banuia ca incep Coarnele. Intram pe un brau, urcam un pic, balaurim, scoate si citeste iar, banuie care e intrarea, se pregateste sa urce sa caute pitonul acela. Il gaseste, sta acolo si nu stie ce sa faca. Era tarziu, apare frustrarea si nehotararea, il simt cum isi doreste atat de mult traseul asta si ii spun ca daca el vrea, vin orice ar fi dar el ia hoatarea grea, atat de grea sa renunte, din cauza timpului. Ii simt tristetea, ma cuprinde si pe mine si ma simt aiurea si nu stiu ce sa fac si ce sa zic 😦

Intrarea pe Coarnele Caprei

Valcelul cu fereastra

Strangem tristi, ajungem la Sperantelor, pornim catre Valcelul cu Fereastra unde as fi zabovit mai mult mai ales ca eram atat de obosita incat mi-a fost atat de greu sa catar saritorile alea, imi tremurau genunchii de la coborarea de pe padina. Andrei tot ma indemna sa ne grabim ca e tarziu, eu tot as mai fi stat ca e este superba zona, mai ales iesirea din canionul Cioranga. Trag repede cate poze pot si o pornim catre creasta. Ajungem  sus, stam un pic sa ne hidratam si sa rontaim ceva ca eram lesinati, apoi ocolim Ascutitul, era multa lume si nici unul nu avea chef de nimeni. Intr-o ora maxim ajungem la Curmatura. Acolo Andrei intalneste un prieten, stam cu ei la masa, fiecare cum doreste, o bere, o cola si mancarea calda (care a fost rece) la care visam, varza cu carnati si ardei iute, iute de te ustura mult timp :))

Mancam, se lasa frigul si acolo si o pornim spre refugiu, mai aveam destul de mers. Desi eram atat de dezamagiti si tristi tot am avut puterea si placerea de a admira culorile de toamna superbe, raul care clipocea in linistea aia, ahhhhh toata sapatmana a fost atat de bine, liniste, nu tu tipenie de om si galagie, o adevarata placere de a fi in munte. Intunericul se lasa fix cand am ajuns sa urcam prin padure. Eu iar aveam imaginatie bogata, vedeam multe labute de urs care ieseau din braduti sa ma apuce si sa ma ia cu ele =)). Andrei a pus o populara la telefon ca sa ma calmeze :)) si uite asa cu greu, ca deja simteam oboseala, am ajuns in poienita. Acolo am facut un popas lung desi era cam frig dar nu am putut sa rezistam la frumusetile care ni se aratau, semiluna cu umbrele brazilor, ohhhhh ce frumos, parca nu era real si totusi era, parca traiam intr-un basm frumos unde eram numai noi si natura care te fermeca si te tinea in loc intr-o alta lume, o lume perfecta…. Mi-e greu sa exprim in cuvinte totul, am trait momente incredibil de frumoase 🙂

Cu greu ne urnim si pornim catre Pisi care a lenevit toata ziua, a facut o plimbare scurta prin zona si ne astepta sa mancam cu totii nestiind ca noi deja papasem la cabana :D. Stam, povestim la caldurica, Andrei ii ofera cutia de bere mult ravnita, mancam si terminam seara de data asta cu povesti, 1001 nopti 🙂

Duminica: Nimic interesant, strangem, plecam, ajungem la Gura Raului unde am mancat 3 mici si cartofi prajiti, uau am mancat eu 3 mici fara ajutor :D!!!!! Pornim catre Brasov, prindem un tren fix atunci, repede, Marius spre Iasi, noi Bucuresti, un taxi si acasa :).

Turnul Seciului si Valea Horoabelor

02/09/2012

Mda…in ultima vreme nu prea am mai avut chef de scris nimic pe aici… Incerc sa revin.

Deci: plimbare de o zi. Si ce plimbare! 🙂 Nu mai retin exact de ce nu am iesit un week-end plin, dar a fost fain. Rux a venit cu propunerea- Bucegi: Turnul Seciului si Valea Horoabei. Zone noi pentru mine. Bun, asta ramane!

Duminica dimineata iesim in viteza din Bucuresti si o tinem tot asa pana intram pe drumul de Moroieni. Drum liber pana aici. Drum liber si de aici inainte. Dar cu gropi. Multeeeee! Nu stiu ce ne-a indemnat sa o luam pe aici :))

In fine, dupa multe hurducaturi, zgaltaieli, praf si nervi ajungem la Padina. Ne calmam, mancam, si pornim spre zona de catarat. Dupa vreo jumatate de ora ajungem la Turnul Seciului. Foarte frumoasa zona, trasee multe de catarat, unele cu asigurari mai noi, altele mai vechi. Si important- erau la umbra :). Si mai important- era liniste, nici tipenie de om. Alegem cel mai usor traseu de acolo, Comanescu. Andrei pleaca primul, apoi continui eu cu a doua lungime. Traseul este foarte usor, placut, si privelistea de pe varf este minunata. Stam pe varf, mai o tigara, vorbe aiurea, holbat la peisaj, apoi rapel de vreo 45-50m.

Dupa asta ne uitam dupa alte trasee. Ochesc eu unul ce pare usurel, ne uitam la el vreo 10 minute, dupa care renuntam 🙂 Prima asigurare era cam sus si in afara de asta nici nu im iinspirau prea mare incredere cuiele pe ecare reusisem sa le vad. Ce sa facem, ce sa facem… Hai prin Valea Horoabei! De multa vreme imi doream sa merg pe acolo.

Am prins valea fara apa, am scapat fara udatura. Mi-a placut si aici, foarte salbatica zona. Cam asta a fost. Intoarcerea a fost cu ceva emotii, eram cu motorina pe zero aproape. Insa am avut noroc si am reusit sa ajungem pana in Sinaia unde am alimentat.

Povestirea lui Rux- aici

O iesire scurta, dar frumoasa! Mai jos cateva poze:

Turnul Seciului, impunator

Priveliste din canion

Chef de catarat 🙂

Prima regrupare

Pe varf

Entuziasm mare 😀

Cautam o scurtatura spre Horoabe

😀

Fisura cenusie- Revansa

25/08/2012

Imi ramasese mie fisura asta in cap, de cand am mai avut o tentativa si am fost nevoit sa ma retrag. Ma tot gandeam la ea de ceva vreme, pana cand am reusit sa il ademenesc pe Dorian pentru o noua incercare 🙂 Vineri seara plecam spre Crai, ajungem la Plaiul Foii si trecem la somn fara prea multe discutii.

Sambata, zi frumoasa, numai buna de catarat, cu ceva norisori si un vanticel racoros. Reusesc sa il duc pe Dorian pana la Diana in numai 45 minute, fata de 2 ore cat scria pe indicator 😀

Ajunnsi la baza traseului, hotaram sa plece Dorian cap pe prima lungime. Prima asigurare e destul de sus, dar terenul e usor, se urca pe un diedru. Repet si aici, de la a doua asigurare nu se continua in sus, desi o sa vedeti pitoane. Se traverseaza spre dreapta vreo 10-15 m.

Dorian gata de plecare

Pe prima lungime e indicat sa puneti niste bucle mai lungi, altfel aveti de tras nitel de corzi.

Dorian pe prima lungime, in traversare spre prima regrupare

Ma pregatesc si eu de plecare :))

Prima lungime o trecem fara probleme. E, dar vine a doua lungime, care e cea mai tare. Asta mi-a revenit mie, desi il invitasem frumos pe Dorian sa plece tot el; mi-a lasat gloria mie :))

Ce sa zic, am facut niste miscari si contorsiuni de toata frumusetea :)) Se pleaca pe o fisura cu asigurari suficiente, dar destul de grea pentru mine… Nu stiu cum naiba, dar prima data am trecut pe aici mult mai usor si mai elegant.

Aaaaa…cred ca am gasit explicatia: tocmai achizitionasem prima mea scarita si m-am incapatanat sa ma folosesc de ea, sa “isi merite banii” inca de la prima utilizare. Numai ca treaba asta mai rau m-a incurcat :)) Eh, cu chiu, cu vai, reusesc sa trec. Folosesc iar singurul meu friend in locul stiut de data trecuta si ajung la a doua regrupare. Recomand sa mai urcati putin spre stanga, si veti ajunge pe o prispa mare si foarte comoda. Aici gasiti o regrupare mult mai buna.

Plecarea pe lungimea 2

Dupa ce ne tragem sufletul si facem ceva poze, Dorian pleaca pe lungimea 3.

Aici am avut ceva probleme de comunicare din cauza ca batea vantul si nu ne mai auzeam. In fine, Dorian se descurca si reuseste sa faca o asigurare la un bolovan si niste jnepeni. Pe a treia lungime asigurarile sunt mai rare, dar e destul de usor, se merge pe praguri si fete de iarba. Cel putin pe varianta care ne-a iesit noua, pentru ca am citit ca mai este o varianta, un horn mai spre stanga. De aici mai urmeaza un urcus vertical de vreo 10 metri si iesim sus, pe Turnul Dianei.

Facem o pauza, rontaim niste ciocolata, cascam ochii in jur- priveliste impunatoare! Dupa ce terminam, plec sa caut locul de rapel si il gasesc la vreo 15 metri mai jos. Rapelurile au fost cam cu emotii, pentru ca noi aveam doar o coarda de 60m, si pe net citisem la mai toti ca au fost facute la 2 corzi/semicorzi. Plec in “necunoscut”, cu speranta sa gasesc loc de regrupat 🙂

La primul rapel coarda mi-a ajuns pana putin deasupra regruparii 2. Am avut noroc ca am dat de 2 pitoane relativ apropiate si am reusit sa incropesc o regrupare. De aici am mai facut un rapel scurt pana in regruparea 2, care era mai comoda. Rapelul 3 ne-a dus mai jos, pana in linie cu regruparea unu. Locul e foarte incomod, se sta in ham pe o placa spalata, am asigurat la 3 pitoane. De aici- ultimil rapel, fara probleme, pana jos.

Primul rapel, deasupra regruparii 2

Cam asta a fost cu Fisura Cenusie. Gata, am scapat de obsesie :)) Sau nu? Ma bate gandul sa ma intorc si sa incerc si varianta din stanga, din portiunea finala 😀

Dupa asta eu tot as mai fi avut chef de ceva catarare, lui Dorian ii era cam lene. Pornim spre Diana si in drum ochesc un horn dragut si usor. Gata, ma echipez rapid si dau o fuga pana sus 🙂

Nu stiu ce taseu este, nu am avut timp sa caut, dar a fost fain si usurel. Cu asta ma declar satisfacut si pornim spre corturi.

Hornul cu pricina

Vedere de sus

Hornul

La Diana dam peste cel mai lenes caine :)) Nici pentru a manca nu se ridica :))

Incheiem ziua cu o ciorbita buna la Plaiul Foii apoi cu povestiri si o bere la gura focului, alaturi de Andreea si Alex.

Pentru duminica ne hotaram la Padina Inchisa. Ultima data cand fusesem pe aici am avut porte de ceata si nu prea am vazut mare lucru, insa acum…foarte frumos, parca intrasem intr-o cetate!

Ca si pasaje mai delicate- o singura saritoare. Pe teren uscat merge, dar daca e ud se schimba treaba. Aici batuse Octavian un piton data trecuta, cand cu ceata.

 

 

Cam atat :d

Aventuri prin Bucegi

12/09/2012

O sa sar peste cateva povestiri si o sa trec direct la iesirea de miercuri, pentru ca a fost o iesire cum imi doream de multa vreme, si cu ceva peripetii 🙂 Dar o sa revin si cu restul turelor 😉

Marti dimineata, pe la 9, mergeam eu pe jos spre serviciu. Arunc o privire in sus, spre cer, si brusc m-a pocnit. Nu careva, ci dorul de a pleca maine pe undeva pe la munte 🙂 Da, in mijlocul saptamanii, ca tot nu mai facusem asta de muuulta vreme! Era un cer albastru, clar, presarat si cu ceva norisori.

Si cum anul asta nu am mers mai deloc prin Bucegi- destinatia era ca si aleasa. Ajuns la birou incep sa caut amatori.

Rux- “Ma, imi pare rau dar nu pot sa imi iau liber saptamana asta…”

Andreea- “Hmmm, maine am liber. Bucegi? Valea Malinului zici? Ok, merg!”

Ieeeiiiiii! Maine mergem la munte 😀

Nerabdarea nu prea m-a lasat sa dorm, asa ca dupa numai vreo 4 ore de somn, cu ochii carpiti, incep sa imi pregatesc rucsacul, fac  o cafea cam apa chioara, si plec spre gara. Ma intalnesc cu Andreea pe la 5:40. Ne gandim nitel si hotaram sa incercam sa mergem cu “nashul”. Nu mai facusem de foarte multa vreme asta 😀 Bine, nici inainte nu prea abuzasem de asta, nu prea sunt eu genul.

Inceputul zilei e promitator: prindem un rasarit superb! Mai cu emotii rezolv si problema “nashul” 😀 Desi eram morti de somn, nu am reusit sa dormim deloc. Insa drumul a trecut pe nesimtite, am vorbit o gramada.

Eh, si uite asa, pe nesimtite, la 8, 8 si ceva coboram in Busteni 🙂
Opt si ceva

Ne hotaram sa urcam pana in Poiana Costilei de la Caminul Alpin. Incepem traseul cu… o oprire la magazin 🙂 Ne luam o cafea pe care o savuram pe bordura din fata Caminului Alpin. Dupa ce ne luam portia de cafea si tutun 😀 pornim la drum.

Inceputul… destul de greu, gafaiam la greu si de abia ne taraim pasii pe poteca :)) Dar dupa vreo 20 de minute ne intram in ritm si ajungem repejor in Poiana Costilei. Pana aici- nici tipenie de om pe traseu. Ne bucuram ca am avut parte de liniste si facem o pauza pentru “alimentare”.

Eu scot din traista ce gasisem pe acasa, respectiv niste crenvursti, jumatate de paine, vreo 2 morcovi (mai tarziu, pe traseu, morcovii se vor inmulti subit :)) ), cicolata si mere. Andreea avea pregatite niste sandwichuri care aratau si miroseau delicios, mai ales pentru anumite animalute salbatice ale locului 🙂 Sandwichurile astea au fost motiv de stres pentru ea tot timpul traseului, ii era teama  de niscaiva ursuleti amatori de bunataturi…

Nu prea am putut manca mare lucru, si mare pacat, pentru ca asta avea sa fie prima si singura masa pe ziua de azi. Pornim apoi sa urcam pe Valcelul Poienitei, invitandu-ne unul pe altul sa o ia inainte. Nu din motive de politete, ci pentru ca panta era criminala :)) In fine, dupa un urcus pieptis care ne-a stors iar puterile, ajungem in sa. De aici dam un rapel pana la baza Vaii Malinului. Se putea si descatara, dar am ales rapelul si din placere 🙂

Pe Valcelul Poienitei

Incepem urcusul pe Malin. Primele saritori par amenintatoare, dar se depasesc usor. La cea mare este chiar si o cordelina, de care te poti ajuta la nevoie. In poza de mai jos: Coltul Malinului, obsesia si pedeapsa din ziua de azi :d

Cum mie mi se pareau prea usoare obstacolele de pe vale, incercam sa le complic abordand tot felul de ciudatenii. Asta pana cand am luat prima tranta si m-am linistit :)) Urcasem in ramonaj vreo 2-3 m si cand sa ies deasupra imi aluneca un picior si hopa..inapoi de unde am plecat, nu fara a ma captusi cu cateva julituri si o lovitura in tibie :)) Andreea nu am vazuse dar auzise oaresce zgomote infundate.

– Ma baiete, ce-i cu tine? E grav? intreaba Andreea.

– Un fleac, m-au ciuruit, imi venea sa raspund :)) A, sigur,  n-am patit nimic, zic eu inaintand spre ea, incercand sa nu schiopatez prea tare :))

Tare sunt curios cine s-a apucat de marcat si remarcat vaile si braurile din Bucegi, intr-un mod barbar si inutil zic eu: o gramada de sageti de culoare rosie, in unele locuri si cate 3-4 la un loc 😦

Valea este frumoasa, si ofera peisaje minunate. Inainte de canion mai facem o pauza de tigara si apa. Ma uit si dupa capre negre, intr-un loc unde acum cativa ani vazusem foarte multe. De data asta nu am avut insa noroc.

O zi superba 🙂

Ne hotaram sa incercam sa mergem pe Creasta Malinului. Bine, pentru mine cel putin, hotararea era luata inca de acasa :)) Insa si Andreea se arata incantata de traseu.

Asa ca…sa inceapa distractia! Stiam doar ca se intra de la inceputul canionului, pe peretele din dreapta. De jos schitez eu un traseu pana in Braul cu Jnepeni, ultima linie de verdeata ce se vede in poza de mai jos

Incepem sa urcam pe un hornulet destul de friabil, apoi pe niste fete de iarba. Apoi jnepeni. Multi jnepeni. Foarte multi jnepeni :))

Andreea imi spune ca e in stare sa faca acum descrierea perfecta a fiecarui ac, de la fiecare ramura de jneapan :)) Miros, culoare, consistenta :))

Deci asta a fost jnepeningul suprem, nu am mai mers niociodata atat de mult printre ei. De fapt nu mers, ci luptat :)) Daca de jos totul imi parea foarte clar si simplu, avand doar cateva portiuni mici de jnepeni de traversat, aici la fata locului nu mai reuseam sa ma orientez deloc. Incerc sa ma indrept spre marginea covorului de jnepeni, pe langa perete. Greu, dar reusesc.

Nu rezolv insa mare lucru. Ajungem intr-un punct mort. De jur imprejur numai jnepeni, doar in fata o placa spalata cu ceva praguri de iarba ce pare sa duca intr-un loc mai ok. Ma hotarasc sa incerc trecerea. Imi iau inima in dinti si incep sa urc, pe partea dreapta. Morcovii incep sa se inmulteasca :))

Reusisem sa urc cam 1,5-2 m. Eram intr-o pozitie foarte delicata, in care nu mai rezistam mult. Vad un prag de iarba, nu prea im inspira incredere. Duc stangul spre el, deocamdata tine. Mut si dreptul si cand sa trec mai departe pragul se rupe si pic FIX in capul Andreei :)) Saraca fata, scapa aparatul din mana, ochelarii ii zboara de pe cap…dar nu se plange, ba gaseste puterea sa si rada :)) Noroc ca nu sunt greu :))

Dupa balaureala prin jnepeni si cazutul in cap ma asteptam sa zica ceva de genul:

Aparatul scapat nu a mai functionat vreo ora de la soc, insa apoi si-a revenit.

Deja aveam mari mustrari de constiinta. Zic: “Ma baiatule…ai facut-o lata. Prima iesire ci fata asta, cunoscuta acum 2 saptamani, si tu ratacesti traseul, ii pici in cap, ii rupi ochelarii, ii strici aparatul…Hmm oare ce crede despre tine? ” :))

Bun, ma adun si pornesc o a doua tentativa. De data asta reusesc sa trec si ajung intr-o alta mareee de jnepeni. Nu am ce face si ii dau in sus. Lupt din greu cu crengile si incep sa iau altitudine. La un moment dat arunc o privire in spate si intepenesc: un ditamai haul se casca in urma mea! Senzatia era “maxima”! :)) Ma aflam pe un perete aproape vertical, “tapetat” cu jnepeni. Acum imi pare rau ca nu am avut inspiratia sa fac si o poza. In 2 secunde reusesc sa scot o bucla si sa o agat de un jneapan, pentru linistea mea psihica mai mult, caci in caz de ceva nu stiu cat rezista crenguta aia :d

Imi zic: ” Doamne, fa o minune! Sa scapam mai repede din jnepenii astia! Sa ajung pe teren cunoscut si apoi in siguranta jos. Deci in total 3 :))

Continui drumul si dupa lupte infernale ies in Braul cu Jnepeni. Ieiiiii bucurie mare! Teren cunoscut! Cel putin deocamdata 😀 Ii dau si Andreei vestea buna si ii spun ca poate sa vina. Asigur la niste radacini si incep sa o filez.  La cat de micuta era, vedeam numai jnepenii miscandu-se 🙂

Reuseste sa ajunga si pe brau. Ne uitam la ceas. Balaureala prin jnepeni ne luase foarte mult, clar nu mai aveam timp pentru creasta. Nici nu ne dadusem seama cate ore am pierdut pe pasajul asta. Ne admiram urmele plimbarii prin jnepeni: parca ne batusem cu ursul :)) Zgarieturi si vanatai o gramada.

Stam putin sa ne tragem sufletul si sa admiram peretii. SUPERB!

Umarul Galbenelelor, Strunga Galbenele si Coltul Galbenele, de la dreapta la stanga

Se vede si varful releului de pe Costila

Sunt si eu pe aici pe undeva 🙂

Braul ofera peisaje de vis, zone foarte expuse.

Coltii Morarului

Dupa ce ne saturam de poze ne hotaram sa coboram pe una din vaile: Seaca a Costilei sau Tapului. Creasta Malinului iesie din discutie, nu mai aveam timp. Pe Valea Seaca a Costilei mai urcasem impreuna cu Cristi, dar iarna si acum vreo 3-4 ani.

Creasta Frumoasa, zisa si a “viilor senzatii” 🙂

Trecem pe partea cealalta a Crestei Malinului si analizez terenul. Valea asta Seaca nu arata prea imbietor, asa ca il sun pe Cristi sa ii cer detalii despre zona. Cu greu, din cauza semnalului, reusesc sa inteleg ca el ne recomanda sa coboram pe Valea Tapului, pentru ca V.S. a Costilei are niste ruperi de panta foarte mari. Imi zice totusi ca acestea se pot ocoli pe partea dreapta, cum cobori.

Hornul Central (Comanescu)

Incerc eu sa traversez spre Valea Tapului insa nu reusesc, ma blochez. Nu eram unde trebuie. Asa ca nu ne ramane de ales decat sa coboram pe Valea Seaca a Costilei. Ce-o fi o fi! 😀

Cam asa arata valea vazuta de sus 🙂

Si incepe nebunia. Nebunia rapelurilor :)) O vreme coboram pe firul vaii, apoi terenul devine friabil si deviem pe stanga cum cobori, pe niste fete de iarba si jnepeni din loc in loc. Insa curand se strica treaba si pe acolo. Precizez ca tot timpul am mai evitat din chestiile urate pe partea stanga, mi s-a parut mult mai ok decat dreapta, cum imi spusese Cristi. Cine stie, chestie de inspiratie 🙂

A inceput lungul sir al rapelurilor, de multe dintre ele nici nu prea vreau sa imi amintesc, date dupa copaci, copacei, crengute, jnepeni 😀

 

 

 

Am balaurit mult si pe aici, am mai avut parte de cate o doza mica de jnepening. La un moment dat prind un brau ce parea foarte umblat. Acum nu stiu daca de animale sau de oameni :)) Merg pe el pana ajung la un mare hau: dead-end. Deci inapoi.

Intre timp Andreea mai gaseste timp (si psihic) sa mai pozeze si floricele, plantute si altele. Eu ma gandeam numai cum sa o duc in siguranta jos si sa iesim pe lumina din vale, macar.

Ma bucur ca nu s-a plans nici un moment si nu a “protestat” deloc, desi noaptea se apropia cu pasi repezi si noi mai aveam inca mult pana jos. Mi-a tinut si mie moralul “sus”, sa zic asa:) Ba inca reusea sa mai si glumeasca :d

Mai jos poze din cele 14 rapeluri facute ( cu o semicoarda de 60)

Pe tot parcursul traseului nu am gasit decat un singur piton, la saritoarea de mai jos. Cine stie cand a fost batut si in ce conditii. Cordelina legata de el s-a rupt in momentul in care am tras nitel mai tare de ea. Pun alta, si cu inima cat un purice pornesc iar primul (eu testam mereu rapelurile puse de mine). Zic cu inima cat un purice pentru ca pitonul era batut intre doua placi, din care una cam suna a gol si imi era frica sa nu se desprinda una dintre placi.

Uraaa! A tinut! :)) Parea sa nu mai avem mult pana jos, in padure. Auzeam chiar si voci din poteca. Dupa rapelul asta oboseala, stresul, intunericul tot mai apropiat,s-au facut efectul: am avut parte de o criza de ras din ala de nu te mai poti opri. Poate nu pare funny, dar noi am ras vreo 10 minute :))

Zice Andreea: ” Daca ajung acum in poteca si ma intreaba cineva de unde vin, ii zic- De la dracu! vrei si tu???” :)) Dupa ce ne linistim pornim mai departe. Sau incercam. Pentru ca locul in care eram nu prea mai oferea posibilitati de rapel, de asigurari, iar pe stanga si dreapta nu ma incanta deloc.

Scot singurul piton pe care il aveam la mine (primit de la Cristi, multumim!) si incerc sa gasesc un loc bun sa il bat. Gasesc o fisura buna numai ca era intr-o pozitie….deloc comoda. Ma apuc si bat pitonul cu mana DREAPTA ( eu sunt stangaci) si bat… si bat… si bat… pana reusesc sa il bag pe tot. Daca nu aveam pitonul asta cred ca urma sa admiram stelele toata noaptea, din firul Vaii Seci a Costilei :))

Booon, facem si rapelul asta si pana sa vina Andreea plec sa vad care e situatia mai departe. Padurea era foate aproape, insa o ultima saritoare ne bloca izbavirea :)) Deja de jos ma consideram acasa. Nu avea sa fie asa insa.

Imi vine in minte: “Ce avem noi aici? Suntem asa de curiosi ca nici nu stim unde o sa dormim la noapte!” :)) Si chiar ca nu stiam unde o sa dormim la noapte, pentru ca pierdusem toate trenurile spre Bucuresti :))

Nu am gasit nici un tanc de stanca, un piton, un jneapan ceva in care sa amenajez urmatorul si ultimul rapel. Ma uit in jur si vad un trunchi de copac semi-putrezit. Hmm…Sa incerc? Cum alta solutie nu vad, si era deja intuneric, trec coarda pe sub el si ii dau la vale. A tinut si e data asta! Vine si Andreea cu bine si incerc sa recuperez coarda. Nu venea deloc! Trag, ma zbat, ma ajuta si ea, dar la greutatea noastra….:))

Pfuai, semicoarda nou-nouta, sa o las aici :((

Nu ma gandeam ca dispare, pentru ca valea parea foarte salbatica si neumblata, imi era ca trebuie sa revin in zona iar :))

Ce se intamplase: copacul dupa care amenajasem rapelul era destul e putred si sfoara intrase  binisor in el. In fine, dupa tot felul de metode, am reusit sa o recuperam :d

In sfarsit, iata-ne iesiti de pe vale! Dar distractia inca nu se terminase 😀

Nu reusesc sa gasesc marcajul din prima. Imi aduc eu aminte din filme :)) ca daca urmezi o vale, o albie, te scoate ea la liman :)) Bun, tinem valea. Ce nu stiam era a Andreea avea o teama teribila de ursi. Si cum eram cam in patria lor, si cum avea in rucsac niste sandwichuri cu un salam foarte imbietor, numai bine nu se simtea 😀

Bag pe Ipod playlistul de rock, ala urla mai tare 🙂 Si pornim la vale. Dupa vreo 20 min de balaurit dam e marcaj. Pe care il pierdem nu dupa mult timp, inainte de Poiana Costilei :))

Ce sa zic, in cuvinte mi-e greu sa surprind frustrarea care ne-a cuprins. Eram praf de obositi, nemancati (n-am reusit sa o conving sa mancam acolo, de frica ursilor :)) ) Urmele “civilizatiei” se vedeau peste tot, insa noi nu reuseam sa iesim la liman. Dam la un moment dat de triunghi rosu. Unde duce asta? Nu mai tineam minte. Mergem pe el o vreme pana ne dam seama c urca. Nu e bine. Deja eram consolati. Gasim un loc, facem un foc, si stam pana dimineata. Ne-am invartit pe tot felul de poteci-potecute timp de vreo  ora pana reusim sa ajungem iar de unde am plecat  :))

Pana cand- minune! dam iar de marcajul si poteca buna! In Poiana Costilei ne iau in primire cainii de la stana care seamana ceva panica in noi. Ne urmaresc pana le depasim granita.

Restul drumului- o bucata e tort (piece of cake) :)) Iesim mai jos de Gura Diham si pornim spre gara, desi stiam ca nu mai avem nimic spre Bucuresti la ora aia. O sun pe Laura si se ofera sa ne gazduiasca in noaptea asta la ea, in Brasov.

Ajunsi in Busteni oprimi la primul magazin deschis si ne luam Cola si servetele umede, sa ne facem “fresh” cat de cat :))

Ajungem in gara chiar cand tragea la linie trenul de Brasov. Tasnim in el la fix, inainte sa plece. Cu nashul rezolvam destul de repede, ne-a surprins in momentul in care ne admiram urmele ramasa in urma luptei cu jnepenii si cred ca l-am impresionat :)) plus ca inca aveam inca pe noi echipamentul: ham, fiare si restul :))

Ajungem la Laura pe la ora 1. Ce sa zic, o baie calda si intinsul intr-un pat- senzatia suprema :)) Adormim aproape instant, pana pe la ora 7 cand incep sa sune alarmele. A urmat jumatate de ora de ignorare a lor 🙂

Intr-un final jungem si noi la gara, prindem un IR si calatorim pana la Predeal. Unde nasul nu a mai fost atat de cooperant si ne da jos. Mai stam o vreme pe acolo apoi ne urcam in microbuz. Am ajuns in B pe la ora 14.

Ii multumesc Andreei, pentru ca m-a scos din starea de “amorteala” in care intrasem 🙂

Ce credeti ca a spus dupa toate peripetiile astea? “Mai vreau!” :))

Sigur? Intreb eu 🙂 Ai acum ocazia sa spui tot…Andreea…ai legatura… :))

Si melodia cu care de obicei incepeam jurnalele, la final 🙂

 

PS: desi pare simplu si distractiv, daca nu ai cunostintele necesare si echipament, se poate termina si prost. Asa ca grija mare 😉