Mi-am adus aminte iesirea asta de anul trecut. Nu mai retin ce sarbatoare era, era o zi libera, si mai toata lumea plecase pe undeva. Numai eu nu 🙂
N-am avut chef. Initial. Dupa ce am pierdut mai toata ziua aiurea cu bicicleta prin Bucuresti, pe seara incep sa am mancarimi in talpi.
Parca totusi as pleca pe unde.Dar unde sa plec? La ora asta? Singur? Erau anuntate si tot felul de coduri/atentionari de ploaie, furtuna, etc…
Ma tot agit de unul singur vreo juma’ de ora apoi gata! Ma hotarasc sa plec. Arunc in rucsac salteluta, sacul de bivuac, sacul de vara, ceva mancare gasita prin dulap si fug spre gara. Schitasem si un traseu, cu o parte stiuta, parcursa, si una noua. In drumul spre gara il sun pe Marius si il pun sa caute un track gps si sa imi spuna marcajele 🙂 Gaseste, imi trimite pe mail trackul, gata, sunt pregatit :d
Cum cobor din tren in Busteni, ma intampina niste tunete…. Hmmm. O pornesc spre Silva. Pana sa ajung incepe si ploaia. Incep sa ma intreb daca sa urc sau sa raman in oras la o Silva bruna 🙂 Au inceput bubuielile. Si fulgerele. Ce mai, era un adevarat spectacol! Nu mai vazusem de multa vreme asemenea dezlantuire.
Pana la urma hotarasc sa urc. Era ora 23. Mmm tura de noapte 😀 Ce o fi, o fi! 🙂 Gandeam ca in padure sunt la adapost si ca o sa se opreasca ploaia pana ies eu la gol alpin. Incep sa bag tare. Imi place sa merg si singur, am ritmul meu, parca sunt pe pilot automat. Eu si cu gandurile mele. Prin padure era destul de bine, nu ploua asa tare. Pornesc ipodul, sa sperii animalele cica. Dar nu prea facea fata la ce era in jur. Merg constant, cu atentie pentru ca pe la jumatatea vaii mai erau ceva poduri de zapada.
Fac un mic popas, imi aprind o tigara. Cum stateam eu linistit, arunc o privire in sus… Deasupra mea, la vreo 20 metri, doi ochi ma fixau. In prima faza intepenesc, apoi trag o hauila :)) “Ochii” au luat-o la goana in sus. Nu mi-am dat seama ce era, probabil vreo capra. Dupa faza asta mi-a intrat in cap o stupizenie de melodie, nu stiu de unde, cum, dar m-a tinut toata seara :)) Doi ochi caprui :))
Bun, termin tigara, si reiau drumul. Pana la Cabana Caraiman am facut vreo 1h30, maxim, de jos. Ploaia se oprise, parea ca se mutase deasupra Baiului. Poposescc in fata cabanei si rontai o ciocolata. Pana sa termin eu de mancat, pam-pam: ploaia se intoarce! Initial planul era sa merg spre Omu pe la Cruce, mi se parea mai frumos si cu mai putina diferenta de nivel. Cand am vazut ce ploaie incepuse si cum picau traznetele prin jur, am schimbat planul. In 10 minute eram la centrul Salvamont de pe platou.
Nu va zic ce fete au facut oamenii cand am intrat, era cam ora 1 noaptea :)) Doar vreo 3 persoane mai erau treze la ora aia. Dau seara buna, intreb daca pot sa poposesc putin pana trece ploaia. Oamenii inca nu erau prea vorbareti, se uitau la mine de parca eram de pe alta planeta. Imi spun ca da, e ok sa stau, pot chiar sa si raman la ei.
Ma intreaba la ce ora am plecat de jos si ce e cu mine la ora asta.
-La cat ai plecat de jos?
-Pe la 11, zic eu.
-Cat??? Wow, pai de ce ti-a luat asa mult sa ajungi pana aici?
-Pai nici 2 ore din Busteni pana aici la voi nu mi se pare prea mult…. zic eu :)))
-Aaaaa, ai plecat acum seara.. Aha…
Si tot se uitau la mine :)) M-am schimbat, am mai rontait cate ceva. Oamenii au tot incercat sa ma convinga sa raman peste noapte la ei. Nici nu le-am mai zis care era tinta (Ciubotea), le-am zis ca vreau doar sa ajung pana la Omu 😀 I-am linistit ca stiu traseul, l-am parcurs de multe ori. Dupa vreo 2 ore, dupa ce se opreste furtuna, plec la drum.
Ce pot sa zic, a fost genial! Nici urma de urgia de mai devreme. Era o liniste totala. Si o luna plina extraordinara! Nici o adiere de vant. M-am mai speriat de vreo 2 ori de niste paserele ce tasneau din iarba, de langa poteca, dar in rest a fost ok 🙂
La Omu mai fac o pauza de tigara si de privit. Totul in jur era luminat de luna. Toata lumea dormea la cabana.
Acum urma partea noua de traseu. Am avut o mica bajbaiala, dar pana la urma am reusit sa ajung cu bine la refugiu, dupa aproximativ vreo 4h:30 (fara pauza de la Salvamont) Taman cand incepea sa se lumineze. Credeti ca m-am dus sa ma culc? Nu, am mai stat vreo ora sa admir rasaritul. De abia dupa aceea am picat. Lemn :)) Dar nu pentru multa vreme. Cred ca am dormit vreo 3 ore.
La refugiu era si Andreea, si hotaram sa coboram impreuna pe Ciubotea. Traseu nou pentru amandoi. Fain traseul, ca de altfel toate de pe partea asta a Bucegiului. In partea finala a traseului, ne prinde iar ploaia. Nu e bai 🙂
Traseu: Valea Tapului- Creasta Malinului- Braul Mare al Costilei- Valea Priponului.
Ei da, n-am mai scris cam de multicel pe aici. Azi insa m-a “pocnit” cheful. Incep usurel, cu un album foto si o descriere sumara a traseului 🙂
Din Busteni pornim catre Valea Cerbului. Nimerim fara probleme intrarea pe vale (nici unul dintre noi nu mai fusese pe aceste trasee). Punct de reper: un bolovan imens, pe partea stanga cum urci. Daca imi aduc bine aminte e cam inainte de Valea Urzicii. Bolovanul poate fi mascat de copaci, asa ca atentie.
Reperul pentru intrarea pe Valea Tapului- bolovanul imens
Valea Tapului nu ne-a pus nici o problema, din ce gasisem pe internet in faza de documentare parea mai “interesanta”. Chiar de la intrare ne intampina o saritoare mare, pe care ocolit-o pe stanga, pe un mic prag.
Se urca pe vale pana cand se inchide, arata ca un ceaun.
Am ajuns in locul in care valea se inchide. De aici ne orientam pe dreapta, pe niste ierbotenii, apoi un mic hornulet, pana depasim “ceaunul”.
Valea se inchide. Ocolire pe dreapta, pana dam in Braul cu Jnepeni
Aici suntem pe Braul cu Jnepeni, aproape de Creasta Frumoasa (Viilor Senzatii). In spate se vede traseul parcurs.
Iesirea in Creasta Viilor Senzatii
Pe creasta facem un mic popas, rontaim ceva si cascam ochii in jur. Caci avem ce vedea 🙂
La plecarea de pe creasta noi am luat-o cam aiurea. Adica oarecum pe curba de nivel. Unde am dat de o MAREEE de jnepeni. Eu m-am prins mai repede si am iesit direct in sus pe creasta unde situatia era mai ok. Pe restul i-am lasat sa se chinuie 😀  Deci urcati pe creasta, pana ajungeti cumva la Valea Seaca a Costilei.
Pe Creasta Viilor Senzatii, locul unde am iesit de pe Braul cu Jnepeni
Din firul Secii Costilei urcam direct pe niste fete de iarba pana sub Colt, unde dam de un piton mare. Incepe bine- al doilea piton din traseu 🙂 De la pitonul asta mergem spre stanga, spre Valea Malinului. E o traversare draguta.
Dupa traversare regrupez pentru a nu freca prea mult coarda. Urmeaza pasajul cel mai interesat, cred. Sunt vreo 2 pitoane.
Se merge pe fata dinspre Malin.
Ultima portiune inainte de a iesi pe creasta propriu-zisa a Malinului.
Pe Creasta am avut ceva emotii la traversarea Coltului. E un piton inainte de traversare si unul dupa. Andrei s-a descurcat mai bine, a gasit o priza de mana pe care eu o ratasem.
Pe BMC, la intersectia cu Valea Urzicii. La coborarea pe Pripon ne-a prins noaptea si am balaurit putin.
Cam asta a fost. O iesire foarte faina. Data viitoare o sa incerc sa bag mai mult text 😛
Mda…in ultima vreme nu prea am mai avut chef de scris nimic pe aici… Incerc sa revin.
Deci: plimbare de o zi. Si ce plimbare! 🙂 Nu mai retin exact de ce nu am iesit un week-end plin, dar a fost fain. Rux a venit cu propunerea- Bucegi: Turnul Seciului si Valea Horoabei. Zone noi pentru mine. Bun, asta ramane!
Duminica dimineata iesim in viteza din Bucuresti si o tinem tot asa pana intram pe drumul de Moroieni. Drum liber pana aici. Drum liber si de aici inainte. Dar cu gropi. Multeeeee! Nu stiu ce ne-a indemnat sa o luam pe aici :))
In fine, dupa multe hurducaturi, zgaltaieli, praf si nervi ajungem la Padina. Ne calmam, mancam, si pornim spre zona de catarat. Dupa vreo jumatate de ora ajungem la Turnul Seciului. Foarte frumoasa zona, trasee multe de catarat, unele cu asigurari mai noi, altele mai vechi. Si important- erau la umbra :). Si mai important- era liniste, nici tipenie de om. Alegem cel mai usor traseu de acolo, Comanescu. Andrei pleaca primul, apoi continui eu cu a doua lungime. Traseul este foarte usor, placut, si privelistea de pe varf este minunata. Stam pe varf, mai o tigara, vorbe aiurea, holbat la peisaj, apoi rapel de vreo 45-50m.
Dupa asta ne uitam dupa alte trasee. Ochesc eu unul ce pare usurel, ne uitam la el vreo 10 minute, dupa care renuntam 🙂 Prima asigurare era cam sus si in afara de asta nici nu im iinspirau prea mare incredere cuiele pe ecare reusisem sa le vad. Ce sa facem, ce sa facem… Hai prin Valea Horoabei! De multa vreme imi doream sa merg pe acolo.
Am prins valea fara apa, am scapat fara udatura. Mi-a placut si aici, foarte salbatica zona. Cam asta a fost. Intoarcerea a fost cu ceva emotii, eram cu motorina pe zero aproape. Insa am avut noroc si am reusit sa ajungem pana in Sinaia unde am alimentat.
O sa sar peste cateva povestiri si o sa trec direct la iesirea de miercuri, pentru ca a fost o iesire cum imi doream de multa vreme, si cu ceva peripetii 🙂 Dar o sa revin si cu restul turelor 😉
Marti dimineata, pe la 9, mergeam eu pe jos spre serviciu. Arunc o privire in sus, spre cer, si brusc m-a pocnit. Nu careva, ci dorul de a pleca maine pe undeva pe la munte 🙂 Da, in mijlocul saptamanii, ca tot nu mai facusem asta de muuulta vreme! Era un cer albastru, clar, presarat si cu ceva norisori.
Si cum anul asta nu am mers mai deloc prin Bucegi- destinatia era ca si aleasa. Ajuns la birou incep sa caut amatori.
Rux- “Ma, imi pare rau dar nu pot sa imi iau liber saptamana asta…”
Andreea- “Hmmm, maine am liber. Bucegi? Valea Malinului zici? Ok, merg!”
Ieeeiiiiii! Maine mergem la munte 😀
Nerabdarea nu prea m-a lasat sa dorm, asa ca dupa numai vreo 4 ore de somn, cu ochii carpiti, incep sa imi pregatesc rucsacul, fac o cafea cam apa chioara, si plec spre gara. Ma intalnesc cu Andreea pe la 5:40. Ne gandim nitel si hotaram sa incercam sa mergem cu “nashul”. Nu mai facusem de foarte multa vreme asta 😀 Bine, nici inainte nu prea abuzasem de asta, nu prea sunt eu genul.
Inceputul zilei e promitator: prindem un rasarit superb! Mai cu emotii rezolv si problema “nashul” 😀 Desi eram morti de somn, nu am reusit sa dormim deloc. Insa drumul a trecut pe nesimtite, am vorbit o gramada.
Eh, si uite asa, pe nesimtite, la 8, 8 si ceva coboram in Busteni 🙂 Opt si ceva
Ne hotaram sa urcam pana in Poiana Costilei de la Caminul Alpin. Incepem traseul cu… o oprire la magazin 🙂 Ne luam o cafea pe care o savuram pe bordura din fata Caminului Alpin. Dupa ce ne luam portia de cafea si tutun 😀 pornim la drum.
Inceputul… destul de greu, gafaiam la greu si de abia ne taraim pasii pe poteca :)) Dar dupa vreo 20 de minute ne intram in ritm si ajungem repejor in Poiana Costilei. Pana aici- nici tipenie de om pe traseu. Ne bucuram ca am avut parte de liniste si facem o pauza pentru “alimentare”.
Eu scot din traista ce gasisem pe acasa, respectiv niste crenvursti, jumatate de paine, vreo 2 morcovi (mai tarziu, pe traseu, morcovii se vor inmulti subit :)) ), cicolata si mere. Andreea avea pregatite niste sandwichuri care aratau si miroseau delicios, mai ales pentru anumite animalute salbatice ale locului 🙂 Sandwichurile astea au fost motiv de stres pentru ea tot timpul traseului, ii era teama de niscaiva ursuleti amatori de bunataturi…
Nu prea am putut manca mare lucru, si mare pacat, pentru ca asta avea sa fie prima si singura masa pe ziua de azi. Pornim apoi sa urcam pe Valcelul Poienitei, invitandu-ne unul pe altul sa o ia inainte. Nu din motive de politete, ci pentru ca panta era criminala :)) In fine, dupa un urcus pieptis care ne-a stors iar puterile, ajungem in sa. De aici dam un rapel pana la baza Vaii Malinului. Se putea si descatara, dar am ales rapelul si din placere 🙂
Pe Valcelul Poienitei
Incepem urcusul pe Malin. Primele saritori par amenintatoare, dar se depasesc usor. La cea mare este chiar si o cordelina, de care te poti ajuta la nevoie. In poza de mai jos: Coltul Malinului, obsesia si pedeapsa din ziua de azi :d
Cum mie mi se pareau prea usoare obstacolele de pe vale, incercam sa le complic abordand tot felul de ciudatenii. Asta pana cand am luat prima tranta si m-am linistit :)) Urcasem in ramonaj vreo 2-3 m si cand sa ies deasupra imi aluneca un picior si hopa..inapoi de unde am plecat, nu fara a ma captusi cu cateva julituri si o lovitura in tibie :)) Andreea nu am vazuse dar auzise oaresce zgomote infundate.
– Ma baiete, ce-i cu tine? E grav? intreaba Andreea.
– Un fleac, m-au ciuruit, imi venea sa raspund :)) A, sigur, n-am patit nimic, zic eu inaintand spre ea, incercand sa nu schiopatez prea tare :))
Tare sunt curios cine s-a apucat de marcat si remarcat vaile si braurile din Bucegi, intr-un mod barbar si inutil zic eu: o gramada de sageti de culoare rosie, in unele locuri si cate 3-4 la un loc 😦
Valea este frumoasa, si ofera peisaje minunate. Inainte de canion mai facem o pauza de tigara si apa. Ma uit si dupa capre negre, intr-un loc unde acum cativa ani vazusem foarte multe. De data asta nu am avut insa noroc.
O zi superba 🙂
Ne hotaram sa incercam sa mergem pe Creasta Malinului. Bine, pentru mine cel putin, hotararea era luata inca de acasa :)) Insa si Andreea se arata incantata de traseu.
Asa ca…sa inceapa distractia! Stiam doar ca se intra de la inceputul canionului, pe peretele din dreapta. De jos schitez eu un traseu pana in Braul cu Jnepeni, ultima linie de verdeata ce se vede in poza de mai jos
Incepem sa urcam pe un hornulet destul de friabil, apoi pe niste fete de iarba. Apoi jnepeni. Multi jnepeni. Foarte multi jnepeni :))
Andreea imi spune ca e in stare sa faca acum descrierea perfecta a fiecarui ac, de la fiecare ramura de jneapan :)) Miros, culoare, consistenta :))
Deci asta a fost jnepeningul suprem, nu am mai mers niociodata atat de mult printre ei. De fapt nu mers, ci luptat :)) Daca de jos totul imi parea foarte clar si simplu, avand doar cateva portiuni mici de jnepeni de traversat, aici la fata locului nu mai reuseam sa ma orientez deloc. Incerc sa ma indrept spre marginea covorului de jnepeni, pe langa perete. Greu, dar reusesc.
Nu rezolv insa mare lucru. Ajungem intr-un punct mort. De jur imprejur numai jnepeni, doar in fata o placa spalata cu ceva praguri de iarba ce pare sa duca intr-un loc mai ok. Ma hotarasc sa incerc trecerea. Imi iau inima in dinti si incep sa urc, pe partea dreapta. Morcovii incep sa se inmulteasca :))
Reusisem sa urc cam 1,5-2 m. Eram intr-o pozitie foarte delicata, in care nu mai rezistam mult. Vad un prag de iarba, nu prea im inspira incredere. Duc stangul spre el, deocamdata tine. Mut si dreptul si cand sa trec mai departe pragul se rupe si pic FIX in capul Andreei :)) Saraca fata, scapa aparatul din mana, ochelarii ii zboara de pe cap…dar nu se plange, ba gaseste puterea sa si rada :)) Noroc ca nu sunt greu :))
Dupa balaureala prin jnepeni si cazutul in cap ma asteptam sa zica ceva de genul:
Aparatul scapat nu a mai functionat vreo ora de la soc, insa apoi si-a revenit.
Deja aveam mari mustrari de constiinta. Zic: “Ma baiatule…ai facut-o lata. Prima iesire ci fata asta, cunoscuta acum 2 saptamani, si tu ratacesti traseul, ii pici in cap, ii rupi ochelarii, ii strici aparatul…Hmm oare ce crede despre tine? ” :))
Bun, ma adun si pornesc o a doua tentativa. De data asta reusesc sa trec si ajung intr-o alta mareee de jnepeni. Nu am ce face si ii dau in sus. Lupt din greu cu crengile si incep sa iau altitudine. La un moment dat arunc o privire in spate si intepenesc: un ditamai haul se casca in urma mea! Senzatia era “maxima”! :)) Ma aflam pe un perete aproape vertical, “tapetat” cu jnepeni. Acum imi pare rau ca nu am avut inspiratia sa fac si o poza. In 2 secunde reusesc sa scot o bucla si sa o agat de un jneapan, pentru linistea mea psihica mai mult, caci in caz de ceva nu stiu cat rezista crenguta aia :d
Imi zic: ” Doamne, fa o minune! Sa scapam mai repede din jnepenii astia! Sa ajung pe teren cunoscut si apoi in siguranta jos. Deci in total 3 :))
Continui drumul si dupa lupte infernale ies in Braul cu Jnepeni. Ieiiiii bucurie mare! Teren cunoscut! Cel putin deocamdata 😀 Ii dau si Andreei vestea buna si ii spun ca poate sa vina. Asigur la niste radacini si incep sa o filez. La cat de micuta era, vedeam numai jnepenii miscandu-se 🙂
Reuseste sa ajunga si pe brau. Ne uitam la ceas. Balaureala prin jnepeni ne luase foarte mult, clar nu mai aveam timp pentru creasta. Nici nu ne dadusem seama cate ore am pierdut pe pasajul asta. Ne admiram urmele plimbarii prin jnepeni: parca ne batusem cu ursul :)) Zgarieturi si vanatai o gramada.
Stam putin sa ne tragem sufletul si sa admiram peretii. SUPERB!
Umarul Galbenelelor, Strunga Galbenele si Coltul Galbenele, de la dreapta la stangaSe vede si varful releului de pe Costila
Sunt si eu pe aici pe undeva 🙂
Braul ofera peisaje de vis, zone foarte expuse.
Coltii Morarului
Dupa ce ne saturam de poze ne hotaram sa coboram pe una din vaile: Seaca a Costilei sau Tapului. Creasta Malinului iesie din discutie, nu mai aveam timp. Pe Valea Seaca a Costilei mai urcasem impreuna cu Cristi, dar iarna si acum vreo 3-4 ani.
Creasta Frumoasa, zisa si a “viilor senzatii” 🙂
Trecem pe partea cealalta a Crestei Malinului si analizez terenul. Valea asta Seaca nu arata prea imbietor, asa ca il sun pe Cristi sa ii cer detalii despre zona. Cu greu, din cauza semnalului, reusesc sa inteleg ca el ne recomanda sa coboram pe Valea Tapului, pentru ca V.S. a Costilei are niste ruperi de panta foarte mari. Imi zice totusi ca acestea se pot ocoli pe partea dreapta, cum cobori.
Hornul Central (Comanescu)
Incerc eu sa traversez spre Valea Tapului insa nu reusesc, ma blochez. Nu eram unde trebuie. Asa ca nu ne ramane de ales decat sa coboram pe Valea Seaca a Costilei. Ce-o fi o fi! 😀
Cam asa arata valea vazuta de sus 🙂
Si incepe nebunia. Nebunia rapelurilor :)) O vreme coboram pe firul vaii, apoi terenul devine friabil si deviem pe stanga cum cobori, pe niste fete de iarba si jnepeni din loc in loc. Insa curand se strica treaba si pe acolo. Precizez ca tot timpul am mai evitat din chestiile urate pe partea stanga, mi s-a parut mult mai ok decat dreapta, cum imi spusese Cristi. Cine stie, chestie de inspiratie 🙂
A inceput lungul sir al rapelurilor, de multe dintre ele nici nu prea vreau sa imi amintesc, date dupa copaci, copacei, crengute, jnepeni 😀
Am balaurit mult si pe aici, am mai avut parte de cate o doza mica de jnepening. La un moment dat prind un brau ce parea foarte umblat. Acum nu stiu daca de animale sau de oameni :)) Merg pe el pana ajung la un mare hau: dead-end. Deci inapoi.
Intre timp Andreea mai gaseste timp (si psihic) sa mai pozeze si floricele, plantute si altele. Eu ma gandeam numai cum sa o duc in siguranta jos si sa iesim pe lumina din vale, macar.
Ma bucur ca nu s-a plans nici un moment si nu a “protestat” deloc, desi noaptea se apropia cu pasi repezi si noi mai aveam inca mult pana jos. Mi-a tinut si mie moralul “sus”, sa zic asa:) Ba inca reusea sa mai si glumeasca :d
Mai jos poze din cele 14 rapeluri facute ( cu o semicoarda de 60)
Pe tot parcursul traseului nu am gasit decat un singur piton, la saritoarea de mai jos. Cine stie cand a fost batut si in ce conditii. Cordelina legata de el s-a rupt in momentul in care am tras nitel mai tare de ea. Pun alta, si cu inima cat un purice pornesc iar primul (eu testam mereu rapelurile puse de mine). Zic cu inima cat un purice pentru ca pitonul era batut intre doua placi, din care una cam suna a gol si imi era frica sa nu se desprinda una dintre placi.
Uraaa! A tinut! :)) Parea sa nu mai avem mult pana jos, in padure. Auzeam chiar si voci din poteca. Dupa rapelul asta oboseala, stresul, intunericul tot mai apropiat,s-au facut efectul: am avut parte de o criza de ras din ala de nu te mai poti opri. Poate nu pare funny, dar noi am ras vreo 10 minute :))
Zice Andreea: ” Daca ajung acum in poteca si ma intreaba cineva de unde vin, ii zic- De la dracu! vrei si tu???” :)) Dupa ce ne linistim pornim mai departe. Sau incercam. Pentru ca locul in care eram nu prea mai oferea posibilitati de rapel, de asigurari, iar pe stanga si dreapta nu ma incanta deloc.
Scot singurul piton pe care il aveam la mine (primit de la Cristi, multumim!) si incerc sa gasesc un loc bun sa il bat. Gasesc o fisura buna numai ca era intr-o pozitie….deloc comoda. Ma apuc si bat pitonul cu mana DREAPTA ( eu sunt stangaci) si bat… si bat… si bat… pana reusesc sa il bag pe tot. Daca nu aveam pitonul asta cred ca urma sa admiram stelele toata noaptea, din firul Vaii Seci a Costilei :))
Booon, facem si rapelul asta si pana sa vina Andreea plec sa vad care e situatia mai departe. Padurea era foate aproape, insa o ultima saritoare ne bloca izbavirea :)) Deja de jos ma consideram acasa. Nu avea sa fie asa insa.
Imi vine in minte: “Ce avem noi aici? Suntem asa de curiosi ca nici nu stim unde o sa dormim la noapte!” :)) Si chiar ca nu stiam unde o sa dormim la noapte, pentru ca pierdusem toate trenurile spre Bucuresti :))
Nu am gasit nici un tanc de stanca, un piton, un jneapan ceva in care sa amenajez urmatorul si ultimul rapel. Ma uit in jur si vad un trunchi de copac semi-putrezit. Hmm…Sa incerc? Cum alta solutie nu vad, si era deja intuneric, trec coarda pe sub el si ii dau la vale. A tinut si e data asta! Vine si Andreea cu bine si incerc sa recuperez coarda. Nu venea deloc! Trag, ma zbat, ma ajuta si ea, dar la greutatea noastra….:))
Pfuai, semicoarda nou-nouta, sa o las aici :((
Nu ma gandeam ca dispare, pentru ca valea parea foarte salbatica si neumblata, imi era ca trebuie sa revin in zona iar :))
Ce se intamplase: copacul dupa care amenajasem rapelul era destul e putred si sfoara intrase binisor in el. In fine, dupa tot felul de metode, am reusit sa o recuperam :d
In sfarsit, iata-ne iesiti de pe vale! Dar distractia inca nu se terminase 😀
Nu reusesc sa gasesc marcajul din prima. Imi aduc eu aminte din filme :)) ca daca urmezi o vale, o albie, te scoate ea la liman :)) Bun, tinem valea. Ce nu stiam era a Andreea avea o teama teribila de ursi. Si cum eram cam in patria lor, si cum avea in rucsac niste sandwichuri cu un salam foarte imbietor, numai bine nu se simtea 😀
Bag pe Ipod playlistul de rock, ala urla mai tare 🙂 Si pornim la vale. Dupa vreo 20 min de balaurit dam e marcaj. Pe care il pierdem nu dupa mult timp, inainte de Poiana Costilei :))
Ce sa zic, in cuvinte mi-e greu sa surprind frustrarea care ne-a cuprins. Eram praf de obositi, nemancati (n-am reusit sa o conving sa mancam acolo, de frica ursilor :)) ) Urmele “civilizatiei” se vedeau peste tot, insa noi nu reuseam sa iesim la liman. Dam la un moment dat de triunghi rosu. Unde duce asta? Nu mai tineam minte. Mergem pe el o vreme pana ne dam seama c urca. Nu e bine. Deja eram consolati. Gasim un loc, facem un foc, si stam pana dimineata. Ne-am invartit pe tot felul de poteci-potecute timp de vreo ora pana reusim sa ajungem iar de unde am plecat :))
Pana cand- minune! dam iar de marcajul si poteca buna! In Poiana Costilei ne iau in primire cainii de la stana care seamana ceva panica in noi. Ne urmaresc pana le depasim granita.
Restul drumului- o bucata e tort (piece of cake) :)) Iesim mai jos de Gura Diham si pornim spre gara, desi stiam ca nu mai avem nimic spre Bucuresti la ora aia. O sun pe Laura si se ofera sa ne gazduiasca in noaptea asta la ea, in Brasov.
Ajunsi in Busteni oprimi la primul magazin deschis si ne luam Cola si servetele umede, sa ne facem “fresh” cat de cat :))
Ajungem in gara chiar cand tragea la linie trenul de Brasov. Tasnim in el la fix, inainte sa plece. Cu nashul rezolvam destul de repede, ne-a surprins in momentul in care ne admiram urmele ramasa in urma luptei cu jnepenii si cred ca l-am impresionat :)) plus ca inca aveam inca pe noi echipamentul: ham, fiare si restul :))
Ajungem la Laura pe la ora 1. Ce sa zic, o baie calda si intinsul intr-un pat- senzatia suprema :)) Adormim aproape instant, pana pe la ora 7 cand incep sa sune alarmele. A urmat jumatate de ora de ignorare a lor 🙂
Intr-un final jungem si noi la gara, prindem un IR si calatorim pana la Predeal. Unde nasul nu a mai fost atat de cooperant si ne da jos. Mai stam o vreme pe acolo apoi ne urcam in microbuz. Am ajuns in B pe la ora 14.
Ii multumesc Andreei, pentru ca m-a scos din starea de “amorteala” in care intrasem 🙂
Ce credeti ca a spus dupa toate peripetiile astea? “Mai vreau!” :))
Sigur? Intreb eu 🙂 Ai acum ocazia sa spui tot…Andreea…ai legatura… :))
Si melodia cu care de obicei incepeam jurnalele, la final 🙂
PS: desi pare simplu si distractiv, daca nu ai cunostintele necesare si echipament, se poate termina si prost. Asa ca grija mare 😉
Am fost in Bucegi pe drumuri batute si nebatute pana acum (de mine).
Am fost in Bucegi si am inceput in forta urcusul pana la primul semn ca elanul e bun, dar trebuie stropit si laudat cu o bere sparta si impartita la inceput de drum (nici un strop nu s-a risipit in timpul filmarilor) 😀
Mi-au placut Jepii Mari inca de a doua oara cand i-am parcurs (prima oara aveam 12 ani si orice efort fizic care nu presupunea o distractie evident, era pur si simplu prostesc); de fiecare data sunt altfel – nici nu dispun de tinerea de minte necesara pentru a rememora fiecare urcus mai intrigant, fiecare bustean sau vale care ma face sa tresalt pe moment, dar asta inseamna ca de fiecare data sunt ceva nou, o carte pe care o recitesti si-i redescoperi detalii uitate la prima lectura.
Nu m-am indragostit de munte de la prima experienta, nu m-am indragostit nici acum: sunt sigura ca ascunde si surprize mai putin placute si il tratez cu precautie, atunci cand se poate. E un respect pe care il port si un entuziasm rasplatit de fiecare data din plin. Cum rasplatit a fost si acum cu varf si indesat la fiecare bustean de care am trecut inspre Casa Naturalistilor, la fiecare piatra sau scurgere de apa peste care am trecut de la Piatra Arsa catre Pestera, la fiecare strop de nor care mi-a udat toate hainele pana la refugiu, la fiecare latrat al lui Toto si marait al ciobanestilor defensivi (cea mai buna defensiva este atacul, stiu ei ceva) din preajma stanelor. Si sa nu uit de vulpea curioasa care ne pandea de dupa bolovani/pietre, ce erau alea ? Sau de tovarasul patruped care ne-a insotit pana aproape de cabana Bolboci, de albastrul care batea in smarald al lacului dupa care si-a luat numele cabana asta, de cheile Tatarului (care au fost ceva mai inainte, dar cine se mai sinchiseste de succesiunea cronologica ?) sau de tuica fiarta si de supele instant de la refugiu.
Si daca a fost ceata si am mers prin nor, si daca mi s-au udat iar bocancii si uitasem sa iau tricou de schimb, apai n-ai de ce sa te plangi cand mergi cu oamenii astia faini de munte cu care am tot avut norocul sa ma nimeresc in ultima vreme. 😛
Ce zice Rose:
O scurta trecere in revista:
Nu stiu cum s-au adunat cateva WE-uri in care nu am reusit sa iesim din Bucuresti, asa ca pe Andrei il mancau talpile si ardea de nerabdare. E drept ca ne-am intretinut frumos si in oras, iesind cu bicla si cu rolele in parc, la teatru, la o bere cu baietii…. dar totusi, muntele e munte! Prognozele ca prognozele… toata luna mai a fost capriciosa si in Bucuresti ploua de 3 saptamani, cu bulbuci; iar se anunta vreme rea dar noi ne-am incapatant, ne-am zis ca fie ce-o fi, noi la munte ne urnim. Ni se alatura si Maria si luam inter-regio de 6h25, spre Busteni. Sambata dimineata in trenul de munte lume putina, pesemne multi s-au speriat de ploaie.
Pentru prima zi ne-am gandit la Jepii Mari – Piatra Arsa – Pestera – Padina –Saua Strunga si sa inoptam in Refugiul Strunga iar duminica sa continuam spre Batrana – Omu si coborare pe Morar sau poate chiar pe Creasta Balaurului daca nu e ceata si Andrei nimereste drumul. Creasta Balaurului e pe lista mea de vise, numai ca te poti rataci usor daca sunt nori si ceata si vizibilitate scazuta.
Nu prea am fost eu in Bucegi asa ca multe lucruri sunt neintelese si necunoscute pentru mine: de ce lumea arunca atat de mult gunoi pe munte (si nu numai)/ localizari/ refugii / unde vine cutarica refugiu/ asta unde se afla cutarica sa, etc etc. Tot traseul parcurs in acest weekend a fost nou pentru mine. Nou si minunat! N-am avut parte de ploaia de speriat anuntata, ci mai mult de umezeala de la ceata si de la nori. Vremea a tinut cu noi, a fost vizibilitate cat sa nu ne ratacim 😛  iar in  anumite ferestre chiar am prins privelisti spectaculoase. De plouat: asa si-asa! 😀
Cabana Padina e frumoasa, cocheta si are preturi mici. Cainii de la cabana sunt tare simpatici, unul chiar ne-a insotit o parte din drum spre Strunga…. renuntand intelept inainte de stana, caci acolo am dat de altfel de caini: mai rai! Cea mai frumoasa parte a traseului mi s-a parut bucata Piatra Arsa –Pestera iar pe locul doi as pune Padina –Strunga, un traseu mai salbatic, mai putin parcurs. Tot raul spre bine: vreme mohorata a alungat alti turisti, asa ca am fost singuri singurei pe tot parcursul si am putut sa ne bucuram in voie de munte.
Refugiul Strunga e intr-o stare jalnica: geamurile s-au spart si e plin de cioburi, foarte multe gunoaie prin el, priciurile prost construite (spatiul ar fi putut fi eficientizat altfel). Cred ca si ploua in el si e mult current.
A doua zi, vazand ca tot in nori suntem, am schimbat traseul si ne-am hotarat ca in loc de Batrana-Omul, sa mergem in directia opusa, spre Bolboci. Cheile Tatarului sunt frumoase si lacul e minunat, un topaz ca in povesti, de-ai zice ca sigur sigur sunt zane ascunse in el. La Bolboci ne-am oprit pentru o noua rehidratare, pornind apoi pe lungul drum de intoarcere: Zanoaga – Sinaia, nestiind ce ne asteapta. Forestierul se sfarseste brusc, continuand cu o sosea nou-nouta, asfaltata, lina ca in palma. Exista de fapt de la Bolboci mai multe variante de a ajunge Sinaia: urcand spre Valea Dorului, pana 2000 (dar noi nu mai aveam chef de urcat!) sau mergand spre Zanoaga, apoi pe un forestier luuuuung si continuand pe asfalt multi multi km (cred ca vreo 16km….. poate mai multi). Noi am avut noroc ca ne-a luat o masina scutind astfel marsul. Am impresia ca panglica asta noua de sosea care te duce pe platou, face parte din proiectul de asfaltare integrala a Platoului Bucegi. Soseau incepe la confluenta Piatra Arsa – Babele cu Sinaia : (
A fost un weekend minunat!
Ce zice Andrei:
Dupa cum spunea si Rux intr-un comentariu, “de multe ori uitam sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si ajungem sa vrem neaparat mai sus, mai mult, mai nu stiu cum”, mai spectaculoase. Mi-am readus aminte de asta in plimbarea de la sfarsit de saptamana prin Bucegi. Desi prognoza se anunta cam “horror”, desi aveam chef mai mult de un traseu “spectaculos”, periculos, expus, sau cum sa ii mai zic, ne-am urnit totusi spre Busteni pentru o plimbare. Si bine am facut 🙂
O parte din traseu imi era cunoscuta bine, o alta nu o facusem deloc, iar o bucata fusese parcursa acum muuulti ani, printre primele mele iesiri pe munte. Cum nu obisnuiesc sa umblu cu harti dupa mine (recunosc ca imi mai place cate o balaureala, asa :P) am avut ceva dificultati la alegerea traseului potrivit de la Bolboci spre Sinaia. Dar totul se rezolva cand suni un prieten 🙂 Laura ne-a indrumat pe drumul cel bun. Chestia asta mi-a adus aminte de un episod mai vechi: tot in Bucegi, in drum spre Omu, ne prinde o ceata laptoasa. In incercarea mea de a ma orienta, scot harta. Ma uit eu… ceva era gresit! Da, ati ghicit- era harta :)) Luasem o harta cu Fagarasul :d
Asa, sa revin. Tura a inceput cu o udatura dar nu din cauza ploii. Las binisor rucsacul jos sa mai scot din haine si numa’ bine ce se aude un fasait. Dintr-o parte a inceput sa tasneaca apa minerala, din alte bere :)) In afara de umezeala aferenta cetii, cam asta a fost tot.
Mi-a placut mult plimbarea, ceata si norii dadeau un aer misterios naturii. In plus, nu am mai vazut gramada de drumuri/poteci/constructii ce se inmultesc tot mai mult pe platou.
Facem un mic popas la Padina, dam binete ciobanilor de la stana dinspre Strunga (asta dupa ce scapam paznicii de la stana-cainii), si ajungem destul de devreme la refugiu. Incerc sa izolez cat mai bine incaperea apoi ne punem pe supe, mancare, tuica fiarta. Cum fetele se ascunsesera cu totul in sacii de dormit si nu se aratau prea incantate sa scoata nasul de acolo, desi le-am imbiat cu tot felul de bunatati, imi fac nitel de lucru cu “apa de foc” si ies sa mai dau o tura pe afara :). Apoi ma bag si eu la somn, pe “ritmuri” de teatru radiofonic, de la telefon.
A doua zi a continuat cu plimbare mars fortat, cale de multi kilometri, pana aproape de Sinaia. Mult, dar frumos!
Pe drumuri de munte 