Pe Acele Morarului

Nu ma intrebati de unde mi-a venit cantecul :))

26,27 noiembrie 2011

Za Team: Octavian, Rose si eu

Ce zice Rose:

“Nu prea voia Andrei sa mergem pe Acele Morarului in acel weekend, nu credea c-ar fi momentul cel mai potrivit pentru acest traseu. Nici nu se simtea prea in forma, vorba aia “ai zile cand mergi in patru labe si zile in care poti merge fluierand si sari intr-un picior”. Dar eu eram tare entuziasmata si ma bucuram ca vremea se anunta in continuare buna pentru un sfarsit de noiembrie si era ultima ocazie in acest an; asa ca Andrei a acceptat sa mergem si de dragul meu.

Cu o saptamana inainte, din cauza unui incident neprevazut in parcare, planul cu Acele picase. Dar iata-ne din nou pe drum, am descins la Gura Diham intr-o dimineata autentica de toamna, friguroasa. Rapid cateva feliute de chec leopard-cu picatele de ciocolata si am pornit spre Ace 😀

Daaaaaaaaaa! E un traseu minunat. Poate unul dintre cele mai frumoase trasee. Octavian si Andrei nu erau pentru prima oara pe Ace si cred ca abia acum le inteleg punctul de vedere : chiar daca parcurgi un traseu de mai multe ori, de fiecare data e altfel caci sufletul tau se schimba, nu numai natura in anotimpuri. Au dreptate!

Si Valea Cerbului pustie, linistita, incremenita e deosebita. Multumesc Octavian, multumesc Andrei pentru tura minunata! 🙂

Chiar ma gandeam ca daca ar trebui sa adaptez sufletului meu piramida trebuintelor a lui Maslow, as pune muntele la baza dar si in varf. Intr-un an de zile muntele m-a schimbat esential. Adio televizor, « cireasa de pe tort », discutii interminabile cu Base, caut sora nevasta pentru mama whatever….. 😛 Adio traiului sedentar, insipid, monoton…. Cred ca natura umana e dicotomica : inima si suflet. Iar pentru fericire trebuie sa le multumesti pe amandoua. Coborand de pe Ace mi-am dat seama ca eu le-am gasit : pe Andrei si muntele : ) si mi-as dori ca toti sa gaseasca acea multumire … pacat doar ca sufletul e schimbator ”

 

Si acum ce zic eu, nu prea diferit 🙂

Dupa ce week-end-ul trecut un imbecil ne-a stricat tura programata pentru Ace, saptamana asta am reprogramat iesirea, ca tot se anunta vreme buna. Numai vantul parea sa ne puna ceva probleme. Eu nu prea aveam chef…da daca trebuie, trebuie! Trebuie sa ducem domnisoara pe Acele Morarului ca altfel nu mai avem liniste 😀

Octavian vine de vineri seara la noi, impartim echipamentul, fac putin pe bucatarul iar apoi somn.

De data asta reusim sa plecam la timp si pe la un 8 parca, suntem la baza traseului. Pustiu. Si frig. Ne echipam dardaind si pornim pe Valea Cerbului.

Ziua se anunta frumoasa

In padure liniste si pace. Nu ne intalnim cu nimeni. Mergem fiecare cu gandurile lui, mai tragem o poza si repejor ajungem in Poiana Costilei.

Zapada nu prea multa

Reusim sa ajungem la intrarea in Braul spre Ace in timpul estimat, cam 3 ore. Ne aruncam cu forta inainte dar dupa cativa metri de panta – Stop! Pauza! Bateriile ni se terminasera brusc :))

Infulecam ce aveam prin desagi si ii dam mai departe.

Octavian

Sus, spre Omu

Un puiut ne face o demonstratie de acrobatie, coborand cu capul inainte intr-o viteza “maxima” :)) Am reusit sa il surprind intr-o poza totusi.

Valea Caldarilor si Valea Priponului

Am iesit si noi in sfarsit la soare. Rose o ia inainte, noi mai catinel asa 🙂

Cand iesim sus, pe partea cealalta – minune de peisaj! O scurgere de nori foarte faina!

Eu si Octavian extaziati in fata maretiei naturii :))

Ne echipam si pornim.

Pe Creasta Ascutita – priveliste minunata. Io – cam plictisit si fara chef :))

Urcarea ce ne astepta spre Acul Mare

In urcare spre Acul Mare. O spun de pe acum: am fost taaare stresat tot traseul! Nu stiu, poate faptul ca nu prea am avut chef de la inceput de iesit weekendul asta, poate faptul ca nu mai am incredere in bocancii mei vechi (tot zic sa ii schimb dar nu ma indur, m-au purtat prin multe locuri), poate ca m-am obisnuit cu escalada cu asigurare din 2 in 2 metri, nu stiu. Cert e ca am stat tot timpul incordat, cu teama sa nu alunec 😦

Creasta Ascutita se vede frumos in urma noastra

Vedem si aici doua caprite temerare, cred ca erau pe Degetul Rosu

Eeee si ajungem si la Acul Mare. M-a batut vag asa un gand sa ma duc primul dar am zis lasa – sa mearga Octavian :)) Am fost atat de stresat ca nici macar pana la prima asigurare de pe Ac nu am vrut sa merg liber :))

Octavian – pregatiri pentru 2 secunzi 🙂

Priveliste ametitoare la picioarele mele

Aruncam o privire si spre Costila

Octavian asteptand cei 2 secunzi

Octavian la filat

Fericiti! Unii ca au trecut cu bine de Acul Mare, unii ca au reusit sa ajunga in asa locuri minunate :)) Cum spuneam si la iesirile trecute, o tura pe Ace e printre cele mai faine pe care le-am facut.

Octavian la rapel de pe Acul Mare

Vine apoi si Randul lui Rose. Si pentru ca tot ii “plac” ei muuuult rapelurile :d , are parte si de ceva aventura: un fir al semicorzii este luat de vant si imbarligat printre niste pietroaie. Asa ca Rose are ceva de furca pana sa ajunga cu picioarele pe pamant 🙂

Vine si randul meu la rapel

Ne hotaram sa mergem si pe Degetul Rosu. Il las iar pe Octavian sa mearga primul. Ajuns la baza Degetului, eu renunt sa mai urc. Si asa mai fusesem de 2 ori :)) Asa ca iau loc si picotesc putin pana se intorc ei.

 

Sa va zic ceva? caietul si cutia dusa de mine anul trecut au disparut. Iar. Se pare ca cineva a devenit colectionar de caiete de pe Degetul Rosu 😦 Mi-au zis Rose si Octavian ca nu mai era decat cutia veche si cateva foi cu insemnari, pe care le stiam.

Pana sa coboare ei de pe Degetul Rosu, eu am atipit putin dar am si inghetat. Desi stateam la soare batea vantul.

Ne dam jos si pornim spre Acul Crucii

Acele 🙂

Aici iar am avut un impuls slab sa plec primul. Insa l-am lasat tot pe Octavian 🙂

Octavian pe Acul Crucii

Asteptand sa ne vina randul

O poza facut de Octavian de pe Acul Crucii. Imi place mult unghiul in care a surprins “haul” 🙂

Pe Acul Crucii avut nitel probleme de comunicare pentru ca batea vantul si nu ne auzeam deloc. Si nici nu ne vedeam. Asa ca intru eu pe hornuletul de dinainte de Ac, apoi pauza. In schimb se simte trasa Rose, peste mine. Si ala nu e tocmai un loc comod de facut acrobatii :)) Ne chinuim nitel, apoi vazand ca la mine nu mai curge coarda, merg la liber pana sus. Mi-a zis Octavian ca probabil se blocase coarda pe undeva…

Dupa Acul Crucii traseul era practic gata. Eram multumiti ca am iesit pe lumina de pe Ace si ca aveam timp sa ne orientam in continuare spre Omu. Octavian mai mersese o singura data, dar pe intuneric si ceata, asa ca nu se putea baza numai pe amintiri. Retinea ca a mers in stanga.

Dar problema spre Omu a fost rezolvata. Am recunoscut iesirea din Valea Adanca, tura facuta in urma cu un an. Din continuarea Acelor se merge la dreapta, e mult mai lejer.

Avem timp sa admiram si un apus superb. Dar nu prea mult ca ne goneste vantul 🙂

Au mai urmat cateva portiuni cu zapada unde am fost stresat din cauza bocancilor.

La Omu ajungem pe intuneric. Facem poza regulamentara de grup si intram sa ne tragem putin sufletul.

Suntem primiti de cei de la statia meteo cu ceai cald si gogosi si fursecuri 🙂 Multumim pentru ospitalitate!

Cele 3 pisici :))

Dupa vreo 20 de minute, cum weekendul asta nu mai era deschis la Omu, ne luam talpasita spre Babele. Cam fara chef de Babele, dar cum nu prea aveam alte posibilitati…

Aratari in noapte :))

La Babele normal ca dau exact peste cine nu aveam chef… dar asta e! :))

Ne delectam cu cate o ciorba fierbinte. Apoi sarbatorim si cu cate o bere. Mai stau cu Octavian la povesti pe hol vreo juma’ de ora, apoi ne retragem si noi la somn.

Dimineata la cafea

Minunatie de constructie pe platou, pe langa telecabina. Si din cate am inteles e ceva cladire a Mediului… Ptiu ce aratare 😦  Turnul din Pisa: se chinuie s-o termine de ceva vreme si tot stramba a iesit!

Avem parte si azi de un spectacol al norilor.

Pe Jepii Mici copaci pudrati

 

Doi catelandrii veseli la Cabana Caraiman 🙂

O capra ne privea impasibila si rumega de zor :))

Pe Jepii Mici, desi Rose nu vroia la inceput sa coboram pe acest traseu, am avut parte de niste peisaje extraordinare, de toamna imbinata cu iarna, copaci de zahar, copaci ruginii, lumini si umbre.

Am aflat si ca Zamolxis ne iubeste :))

Pe langa Braul lui Raducu am dat si de cascade micute de gheata unde ne-am distrat nitel :d

Trucaj :))

Jos la telecabina facem plinul de cola, cafele si chipsuri si ne luam pranzul :))

Alaturi de un catelus la fel de infometat 🙂

Daca esti alpinist, e musai sa mananci “sandwich-ul alpinistului” :))

Cam atat. Pana la urma a fost o tura foarte frumoasa, cu tot stresul meu :))

Sa ne auzim cu bine!

Pentru cateva fire de iarba in plus. Valea Seaca a Caraimanului. Valcelul Mortului

27 august 2011
Numele jurnalului mi-a venit de la melodia de mai sus si de la un pasaj de la  finalul traseului, o sa vedeti mai incolo de ce 🙂

Most wanted azi- Valea Seaca a Caraimanului cu iesire pe Valcelul Mortului (brrr…ce nume 🙂 )

Sa ii prezint pe cei 3 neinfricati 😀

Gabriela si Rosemarie

Eu

Ca prin minune, pentru sfarsitul asta de saptamana planurile erau facute: eu acasa la cratita si facut curat prin casa, iar Rose, la o plimbare cu colegele de serviciu, pe Jepii Mici, Babele, Sfinx, Cruce (ma tot batea ea la cap ca vrea sa le vada odata si-odata!).

Numai ca… vineri nu prea aveam stare. Cum sa stau eu acasa un week-end? Cand se mai anunta si vreme buna??? Imposibil asa ceva! :)) Vorbesc cu Gabi si ne hotaram sa incercam Valea Seaca a Caraimanului si Valcelul Mortului. Iesirea in sus la cruce ramasese restanta de acum 3 ani, cand am fost pe VSC- Braul Portitei cu Cristi. Nu stiu de ce am amanat atat tura asta, dar acum eram hotarat sa o duc pana la sfarsit.

Asa… nu mai zic de comentariile lui Roze, ii cam stricam planurile, dar cum ea tot voia sa vada Crucea, pana la urma a fost de acord 🙂

Caut pe net informatii despre traseu, printam ce gasim, descrieri si harti (despre Valcelul Mortului nu prea am gasit), pregatesc echipamentul. Prima data cand mersesem cu Cristi ramasesem cam ingrozit de o urcare pe fete de iarba, inainte de iesirea in Braul Portitei si acum eram curios sa vad cum percep zona, dupa ceva vreme de umblat pe vai si catarare. Am pus totusi in rucsac si un piolet tehnic, mai micut, sa fie acolo in caz de ceva, pe pantele de iarba :).  Sambata dimineata pe la 5:30, pornim voiosi spre munte, in masinuta Gabrielei.

Se anunta o zi superba.

 

Peretele Vaii Albe si Picatura

 

Lasam masina la partie si pornim in sus, pe sub firele de la telescaun. Dupa al treilea (sau al patrulea) stalp facem dreapta si intram in padure. Exista si o sageata alba, pe un copac, care indica drumul.

Repejor ajungem la intrarea pe vale, fara sa intampinam probleme de orientare, poteca e clara. Incepem tura-cum altfel – cu o pauza de masa 🙂

Voiam ca jurnalul asta sa fie foarte detaliat, sa foloseasca si altora, cu detalii de genul “a treia saritoare pe stanga, piton dreapta, urmatoarea prin boscheti”…etc. Dar se pare ca nu prea am tinere de minte, drept urmare o sa precizez astea numai la primele saritori 🙂 Plus continuarea din braul Portitei pe Valcelul Mortului, unde noi am fost putin “in ceata”.

O prima saritoare draguta. Cred ca se poate ocoli pe dreapta. Noi am urcat pe stanga.

 

Gabi si Roze pe saritoare

Tot pe stanga, cum urci,gasesti si un piton.

Urmeaza cateva saritori mai mici, pe care le abordeaza fiecare cum poate. Catarare simpla, frumoasa.

Intalnim si primul obstacol serios – tufele cu zmeura – mare, grasa, aromata, parfumata! 🙂 Dar perseveram si reusim sa depasim tufa dupa tufa :))

Deasupra celei de a doua saritori mai acatarii, se afla un piton batut chiar pe firul vaii, cumva pe centru.

 

Saritoarea cu bolovanul imens o trecem pe partea dreapta.

Dupa asta urmeaza imediat, cea mai mare (si grea) saritoare de pe vale – Zangur. Aici ajungem din urma, un grup de 3 persoane: doua doamne si un domn, pe la vreo 40 si ceva de ani, cred. Erau prima data pe vale si voiau sa faca acelasi traseu ca si noi.

De la Zangur incepe sa se vada Crucea, intr-un unghi foarte fain (o sa tot fie poze cu ea, a fost ca o Fata Morgana pentru noi; cand aparea, cand disparea, de ne apucase disperarea, la sfarsitul turei – “Dom’ne, da’ nu mai ajungem la Crucea aia azi?!?” :))))

Aici am facut marea prostie si am lasat grupul de 3 sa intre primul pe saritoare 😦

Din cauza lor am pierdut timp mult…Puteam ocoli pe stanga Zangurul dar noi voiam sa facem saritoarea…

Si incepe distractia. Pleaca domnul primul. Pleaca e un fel de a spune. Au incercat sa asigure la pitonul de pe partea stanga a saritorii (cum urci) dar nu aveau (sau nu au folosit) nici un dispozitiv de filat/asigurat. Au trecut coarda direct prin bucla echipata si atat. Apoi au frecat coarda pe toate partile, trageau cand de un capat cand de celalat, nu im idau seama ce au vrut sa faca. Au urmat apoi instructiunile doamnelor care se pare ca erau ceva mai experimentate: omul ala nu stia nici unde sa isi prinda bucla/caraba, incerca sa o prinda de rucsac, de curea, numai de ham nu!

In fine, dupa ‘nspe tigari fumate, constat ca au reusit treaca si ei saritoarea. Am aflat apoi de la niste prieteni, ca s-au laudat in fata lor ca vezi Doamne, ce buni sunt ei, au trecut la liber saritoarea, din prima si ca ne-au lasat demult in urma.

A si sa nu mai zic ca dupa aceea, ne-au bombardat o vreme, cu pietre de ne-a stat inima in loc! De la o vreme i-am auzit mult in stanga noastra, cred ca au gresit traseul…nu stiu ce sa zic…bine ca macar am avut liniste.

De la pitonul din stanga m-am lasat usurel pe fir si cu ajutorul unei balustrade au trecut si fetele.

Si mai departe, la rugamintile proprietarului de blog – voi continua eu insami (roze), povestea. Sper sa fie la fel de captivanta! 🙂

Urc si eu ultima parte a saritorii lui Zangur, cu ceva emotii, cand constant ca Andrei ma fila de sus, nonsalant, fumand!!!

Urca si Gabi, rapid.

O vreme, ne continuam ascensiunea pe firul vaii, fara prea mari dificultati. Constatam cu multa tristete, ca in Valea Seaca a Caraimanului ajung toate mizeriile aruncate de turisti, de la Cruce.

Tancul Uriasului

Ajungem intr-un soi de hornulet destul de umed – Gabi inainteaza prin spraitz, iar eu, fana impatimita a oricarui tip de ramonaj (de fapt ar trebui sa ii spun tehnica ramei-limaxului de stanca….posterior, ceafa, spate, mainile proptite bine, picioarele in fata, sus de tot ca sa nu ma ud…..si inaintez in stilul vierme).

O saritoare cu fereastra mica mica mica. Cine e subtirel (ca Andrei) poate trece si pe acolo. Dar pana si el a avut ceva probleme, a ramas intepenit si cu chiu cu vai a reusit sa scape de rucsac si sa se strecoare de partea cealalta. Noi am ocolit pe stanga.

Poza asta desi e miscata, imi place cum a iesit 🙂 (zice Andrei)

Dupa saritoarea de mai sus se afla un piton, pe partea stanga.

Un piton si-o manichiura impecabila !

 

Ajungem la saritoarea cu fereastra – prilej de  incantare si ocazie de pregatit album pentru facebook si pentru gloria eterna 😀

Deasupra ei pe partea dreapta- piton.

 

Parea atat de aproape si cand te gandesti ca abia spre 19h, am ajuns la ea!!!

Strunga Marelui V

Ajungem la saritoarea prelucie, unde fiecare a ales ce traseu crede de cuvinta,  iar spre finalul saritorii, pentru a evita un perete spalat, intram in jnepenis, mult in drepta.

Am iesit plini de rasina (dar mirosind frumos :D), obositi, si cu ace de jnepeni in tricouri, in bocanci, pana si in chiloti ! Traversarea pe la baza jenpenilor, cu haul in spate, a fost destul de palpitanta! Intrasem pe vale, pe la 8h30 si era déjà ora 13-14h.

Batalia cu jnepenii- am mers mult prea in dreapta, ca si data trecuta, si am avut ceva de furca cu jnepenii.

Ne oprim sa luam masa, snitele si  sanwichuri delicioase preparate de Gabriela si continuam, speriati de ora cam inaintata. Dupa pre-lucie ajungem la pantele de iarba care il speriasera pe Andrei, la tura precedenta, din 2009. Incerc sa il trag de limba pe Andrei sa faca o estimare,  cam cat mai avem. Aveam nevoie de o incurajare, oricat de departe ar fi fost estimarea fata de adevar ! Dar intotdeauna Andrei se abtine de la a face evaluari, chiar si cand cunoaste traseul ca pe prorpiul buzunar! Inspectam zona si pe pantele de iarba, pleaca tot Andrei  primul, dar uita sa ne lase coarda pt asigurare, asa ca daca e musai cu placere: cataram la liber!

Pantele cu iarba sunt (nitel) fioroase (nu strica luat si-un pioletul tehnic) dar de fapt, infricosatoare este expunerea.  Mie mi-a placut mult : am o mare incredere in cele 100 de fire, stranse cu nadejde in pumn si am prins si ceva tehnica : le folosesc doar pentru mentinerea echilibrului si mai putin pentru sustinere propriu-zisa. Tot de la Andrei si Gabriela am prins tehnica – vorba cuiva : cata incredere sa ai in confratii mai experimentati? MULTA ! ! 🙂

Si catinel, catinel ajungem in Braul Portitei, moment  in care realizam ca am ratat intrarea in Valcelul Mortului si ca e timpul pentru solutia “suna un prieten” 😛 Asadar il suna Andrei pe Cristi Boreal, care ne lamureste binevoitor, ca de fapt, trebuie sa coboram pe o potecuta, in dreapta, din Brau spre Valcelul Mortului.

Reusim sa ne dumirim pe unde e traseul si intram in valcel…… Din Braul Portitei (e o coama cu jnepeni acolo) se coboara cativa metri si se traverseaza pe o branita in firul Valcelului Mortului.

OOOO, boierie pe capul nostru : nu era umed, stramt : asa si-asa, bolovanii de inceput nu ne-au dat mult de furca, in mare destul de accesibil.

Asta pana la un punct: pana cand am dat peste o saritoare stramta si dificila, asa ca am ales varianta prin stanga. Am urcat, am dat de o poteca ce ne-a condus la o muchie accesibila …. de unde ne-am intors  in Valcelul Mortului. Ne-am si asigurat, pentru confortul psihologic mai mult 😛

eiiiii bine treaba cu valcelul asta se strica!  Nu putine au fost momentele cu emotii, valcelul s-a inasprit, stanca era rece si umeda. Mai sus solul s-a deteriorat mult (fata de ce vazusem prin jurnale mai vechi): pamant cu pietricele, totul foarte friabil, nu mai e vegetatie pe el si pragul de dupa fereastra s-a adancit mult. E de-a dreptul urat, cu risc foarte mare de accidentare a coechipierilor: avalanse de pietricele (ceea ce s-a si intamplat, cand o pietricica mica dar suficienta, s-a oprit in glezna lui Andrei!)

Din Braul Portitei spre vale

Creasta Picaturii

Brana de traversare spre Valcelul Mortului

In ultima parte, inaintam cu greu  iar cand iesim din valcel (si iesirea a fost un adevarat chin – mai crunt decat intreaga VSC) si dam in saua valcelui, ne izbeste vantul in fata! Déjà se facuse 18h si crucea nicaieri!

E timpul pentru  un nou telefon  cu gand sa intrebam : « din sa, de aici, o luam in drepta sau in stanga? e un perete in fata……» Numai ca binefecatorul nostru nu a mai auzit telefonul la timp asa ca am luat-o intuitiv prin stanga, pe carari si pe fete de iarba expuse, traversand cu inima cat un purice  vreo 3-4 muchii.

(La iesirea din Valcel, pornim catre Cruce in dreapta apoi ocolim pe partea stanga un perete. Se merge pe fetele de iarba, un pic ascendent).

Intr-un final, am ajuns si la cruce, dupa vreo jumatate de ora in care ne-am promis ca daca vom scapa cu viata, vom manca ciorba calda si papanasi pana la refuz, vom face numai trasee marcate si nu vom mai calca prin astfel de locuri, IN VECI … si ca gata, ne-am incheiat definitiv socotelile cu VSC! FOREVER EVER EVER! « Doamne’ de mult nu m-am mai bucurat atat de mult, sa vad o cruce….si nu la capatai! » 😛

Andrei- cam obosit 😀

Imi indica Andrei brana aeriana. Nu pierdem prea mult timp la cruce.

Era vant, pustiu, seara, asa ca ragazul a fost scurt (cat sa savuram « delicioase » vitamine din sticla Gabrielei) si am si pornit-o spre Cab. Caraiman. Constatam ca poteca s-a deteriorat si e surpata pe alocuri.

 

Umbra “Uriasului”

Pe drum supriza : dam de rupicapra si de progenitura ei. Sunt superbe capritele : au niste figuri atat de inteligente si curioase si pline de bunatate!

Imi tremura mana pe aparat de emotie, asa ca trag instantanee la nimereala: ce-o fi o fi! Exceptional de frumos iedutul.

Franti de oboseala, ajungem la telecabina, in Busteni, pe la  22h30. Pe drum revenisem la ganduri mai bune in privinta alpinismului, hotarand ca si hornurile Vaii seci aratau interesant pentru o posibila (dar nu in viitorul apropriat) ascensiune! 😛 O oboseala placuta si buna dispozitie se reinstalasere printre noi.

Cam astea au fost peripetiile noastre !

Dimineata- de la corturi

 

Roze a uitat sa precizeze ca a doua zi- duminica- la ora 8 a plecat si a urcat iar pe Jepii Mici cu colegele de la serviciu. Eu in locul ei imi inchideam telefonul si dormeam ca ….. pana la 12!!! :)) Bravo ei 🙂

Din nou pe Acele Morarului

Stau de cateva zile si ma gandesc cum as putea descrie cat mai bine tura de sambata trecuta, pentru ca o fost tura mai altfel, pentru mine cel putin. Ca de obicei, nu am inspiratie 🙂

Hai sa incep cu prezentarea echipei: Andrei (milo), Rux (ruxache), Radu (despot) si eu.

Data: 23-24 octombrie 2010

Traseul, asa cum se prezenta vineri seara 🙂 : Busteni- Valea Galbenele- Traseul Coman din Umarul Galbenele, si duminica ceva pe la Tancul Ascutit.

Traseul, sambata dimineata 🙂 : Busteni- Valea Adanca- Braul Mare al Morarului- Acele Morarului- Omu, duminica coborare pe Valea Morarului.

Ce a iesit pana la urma vedeti mai departe 🙂

Nu o sa fie o descriere tehnica a traseelor, pentru cine intereseaza exista Cristea, Kargel. 😛

Sambata dimineata, cam chior de somn, dupa numai 3-4 ore de dormit, arunc rucsacul in spinare (deja mi se parea extrem de greu 🙂 ) iau un taxi si in 10 minute ajung la autogara de pe Ritmului. Prind masina de 5:15 si pe la 8 si ceva sunt in Busteni. Andrei, Despot si Rux ajunsesera de ceva vreme. Ca sa castigam timp chemam un taxi, pana la Gura Diham. Cateva pregatiri si pornim spre Valea Adanca. Toamna ne zugravise peisaje incredibil de frumoase.

Asudam binisor pana la casa de vanatoare Coltii Morarului.  Urcusul asta nu mi-a placut niciodata, dar acum parca a trecut mai usor, vrajit de culorile padurii. La casa de vantoare stam nitel sa ne tragem sufletul si sa mancam o ciocolata.

Intre timp Despot isi exerseaza tehnica  de lupta, in cazul intalnirii cu vre-un ursache 🙂

Nu zabovim prea mult si plecam mai departe. Cum tineam noi poteca binisor, asa, la intersectia cu Valea Bujorilor Andrei vine cu o propunere: sa urcam  direct pe Bujorilor. Nu am stat mult pe ganduri si am schimbat iar traseul :). Nu mai mersesem pe Valea Bujorilor si eram curios. Intram pe firul vaii dar nu dupa multa vreme suntem opriti de o saritoare acoperita cu o pojghita de gheata (de altfel mai toata valea era asa).

Il lasam pe Despot sa se lupte cu ea si noi incepem sa o ocolim pe partea stanga, printr-un hatis de boscheti si crengi.

Pana la urma renunta si Despot si vine pe urmele noastre.

Jos- soare. Mai sus, cam la 300 m- soare. Numai noi eram la umbra si inghetam, tragand din greu de namilele din spatele nostru.  Cred ca e prima data cand merg pe un traseu de genul asta cu asa greutate in rucsac. De la un moment dat a fost chiar frustrant cu frigul asta si visam la momentul cand o sa iesim si noi la zona insorita.

Majoritatea saritorilor le-am trecut fara mari probleme, mai putin una care s-a incapatanat sa ne dea de furca. Trebuia facut un pas mai dubios, sa te intinzi cat poti, pentru a ajunge apoi la baza unui hornulet foarte ingust si cam fara prize. Cu dulapurile in spate a fost o distractie, va dati seama :D. Primul a trecut Andrei, apoi Despot si Rux. Eu am fost mai smecher, am trimis inainte rucsacul, tras cu o cordelina, apoi scapat de povara a mers mult mai usor 🙂

Valea Bujorilor se desface la un moment dat in doua fire; unii spun ca e mai bine pe cel din dreapta, altii pe cel din stanga. Ei bine, noi am luat-o printre cele doua fire , pe muchie.

Vai de nervii nostrii, proasta alegere am facut  :)) Cum in stanga parea sa fie o jungla de jnepenis, am zis sa urcam o bucata pe muchie si sa coboram apoi spre dreapta. Numai ca nu ne-a iesit. In viata mea nu am mers pe teren mai prost si mai instabil decat asta.

Era un amestec de pamant si pietris, foarte instabil, asta pe o panta foooarte inclinata! Am luat ceva altitudine, am vrut sa traversam in stanga spre niste jnepeni care s-au dovedit uscati si putrezi, in dreapta deja nu mai puteam cobora, era distanta prea mare, iar ideea unei coborari pe terenul ala infect iesea din discutie. Asa ca ii dam inainte, cu nervii incordati la maxim. De obicei nu vorbesc urat (nu injur 😛 ) dar la cate si-a auzit muchia asta acum … :)) Incercand sa gaseasca o iesire, Andrei trece si el prin niste momente mai delicate, reuseste sa se blocheze putin mai sus de noi. Dupa emotii si multe vorbe “de bine” reuseste sa ajunga in siguranta.

Eu si Despot pe traseul de groaza 🙂

Aici cred ca am gresit ordinea pozelor, asta e facuta mai sus, dupa ce am iesit din Valea Bujorilor 🙂

Ciucasul

In jos, spre Soare si Calduraaa!

Andrei, incercand sa ajunga la noi

Eee, si dupa atata chin iesim in Braul Mare al Morarului. Dupa 10 minute ajungem in Saua Crestei Ascutite, la caldura. Ne lasam mangaiati de soarele de toamna, stam si lenevim cu toata Valea Prahovei la picioare, Ciucasul ne face si el semne ceva mai de departe, vaile Costilei stau la umbra…liniste…ce bine e!

Era ceasul 15:00. Ne sfatuim si decidem ca cel mai bine e sa ramanem aici, sa ne odihnim, si sa continuam maine dimineata cu Acele. Scoatem corturile si incepem sa trebaluim. Plec cu Andrei pana la Fantanita, dupa apa. Cand eram pe brau, o caprita incearca sa ne nimereasca de sus cu un pietroi. Stam vreo juma’ de ora pana umplem cele 4 sticle de o,5l apoi pornim spre “tabara”.

Ne apucam de bucatarit. Scot primusul si pregatesc felul “special”- paste si gulas 🙂 Pana sa termin de gatit, soarele s-a ascuns dupa Omu si un frig aprig ne-a cuprins. Ne adapostim de vant intre corturi pentru “masa festiva”. Pastele alea calde, cu gulas, au picat numai bine pe frigul ce ne invaluia (parerea mea, au fost delicoase; astept si parerile comesenilor :P). Dupa asta, alta delicatesa: slana cu ceapa! 😀

Cu tot frigul de afara, nu ne lasam alungati la caldurica si stam sa asistam la miracolul apusului. Vapaia asfintitului improasca lumini fantastice peste intreaga priveliste. Ai vrea sa stai la infinit aici, sa nu te mai dai dus din lumea asta de basm a muntelui.

Ciucasul sub  lumina lunii

Ne mai incalzim putin cu cate o gura de “apa de foc” si muzica lui Liviu Vasilica 😀

Pana la urma ne bagam la caldura, in saci, mai motaim putin apoi picam in mrejele somnului. La un moment dat m-am trezit, nu stiu cat era ceasul, si am iesit afara.

Cred ca nu se poate descrie in cuvinte peisajul, era fantastic de frumos! Vantul se potolise, luna plina era deaspura Acelor si lumina toate vaile Costilei. Jos, mii de luminite, pana hat..departe.

Pe la 8 dimineata ne trezim. Andrei a dat tonul, a venit sa ma cheme sa privim rasaritul care aruca flacari pe Ace.

Usor usor ies si ceilalti: Rux si Despot. Incepem sa strangem corturile. Azi e randul lui Despot si al lui Rux sa mearga dupa apa. Cat strangeam corturile o capra sta si ne studiaza.

Postavarul

Piatra Mare

Alta caprita

Desi ne-am trezit destul de devreme, nu am reusit sa ne mobilizam inainte de ora 10:00.

Fata de prima data cand am urcat pe Ace, acum am inceput urcusul exact din sa. Data trecuta am ocolit bucata asta pana in Bujorilor apoi in sus pe fir.

Despot 🙂

E, si iata-ma iar pe Creasta Ascutita. De data asta pornesc cu emotii mai putine, dar tot ma trecea cate un fior cand ma uitam in stanga si in dreapta, la haul ce se casca la picioarele mele.

Ne distram putin si cu umbrele noastre proiectate de pe Creasta Ascutita 🙂

Ajungem la Acul Mare…Vantul nu prea ne lasa in pace, bate cu inversunare. Se stabileste ca Ruxi sa plece prima, cap 😀

Emotii mari, ar da semne ca vrea sa renunte, dar nu are sanse 😀

“Incurajata” de niste versuri rostite cu patos de Andrei (nu se pot reproduce aici :)) ) Ruxi porneste. Si se descurca. Bine. Cum am zis si data trecuta, traseul nu e greu, dar te coplesesc adancurile ce se casca in stanga si dreapta, creasta foarte ingusta (bine, cel putin pe mine).

Bun, pleaca si Andrei si incepem sa ne pregatim. Stau in dubii. As vrea sa merg si eu primul dar…ceva ma retine 🙂

Pana la urma imi fac curaj, trag aer in piept si plec. Bine ca nu mai era Andrei langa mine, ma alegeam si eu cu indemnul primit de Rux :))

Merge nesperat de bine, ma asteptam sa imi tremure picoarele :)) dar intrat pe creasta nu m-am mai concentrat decat la traseu.

Si Victorieee!!! Am reusit.

Nu peste mult timp apare si Despot

Ne pregatim de rapelul pana in Strunga Acului Mare. Aveam 2 corzi, asa ca am facut unul singur, de 50. Pana mi-a venit randul (am ramas ultimul) am inghetat groaznic, soarele nu batea pe partea aia si batea si un vant turbat.

In Sa am stat putin la soare sa ma incalzesc si sa imi trag sufletul. Urma Degetul Rosu. Rux pleaca din nou prima, secondata de Andrei.

Ma gandesc: daca am mers primul pe Acul Mare, e musai sa continui pana la capat asa 🙂 Si o pornesc si eu in sus. E usor, se urca pe niste praguri de iarba, la pasajele de stanca prize bune. Gasesc un piton si trec coarda prin el, asa, sa fie.

Acul Crucii vazut de pe Degetul Rosu

Pe Degetul Rosu verific caietelul adus in luna august, scriem si noi 2 vorbe, si ne chinuim sa mancam ceva. Asta pe un vant din ce in ce mai puternic.

Facem si un set de poze artistice, pe Deget 🙂

Andrei

Despot

Rux

Si eu

Urmeaza rapelul in Strunga Degetelor

La Acul Crucii iar m-au apucat emotiile si eram aproape sa il las pe Despot sa mearga primul. Rux reuseste sa treaca cu bine si de data asta, tot cap. A avut de furca insa cu trasul corzii, nu prelungise buclele.

Imi inving din nou teama si plec. Andrei care urcase inainte prelungise o bucla cu un anou, am mai bagat si eu un anou inainte de iesirea pe varf, si totul a fost ok, coarda a venit foarte usor.  Am avut un pic emotii la hornuletul de la intrarea pe Ac, din cauza rucsacului mare care ma tot tragea pe spate si care s-a intepenit la un moment dat in horn.

Si uraaa, am reusit si de data asta!

Rapelul de pe Acul Crucii a fost cam dubios de data asta din cauza vantului, care ne tot impingea spre stanga.

Rux si Andrei erau deja pe Acul de Sus in timp ce eu si Despot ne luptam cu vantul in rapelul de pe Acul Crucii. Sus, la iesirea de pe Acul Mare, se mai vede o echipa pregatindu-se de rapel.

Acul de Sus e cel mai usor, se urca pre praguri de iarba de jos pana sus. Sunt totusi vreo 2-3 pitoane si aici.

Ne adapostim intr-un loc caruia Andrei ii zice Tunel si mancam ceva, eram hamesiti, traseul si vantul nu prea ne-a dat ragaz.

E si acum vine iar una bucata de cosmar: coborarea de pe Ace in Valea Cerbului. Nu am coborat pe acelasi traseu ca prima data, cu cealalta echipa. Daca vara te ajuti de smocurile de iarba proaspata, acum nu prea aveai de ce. Pante inclinate ca naiba, iarba uscata, acoperita cu o pojghita de gheata…Bucata asta si-a primit si ea o tona de injuraturi de la mine, nu asteptam decat sa ajung mai repede in Valea Cerbului, de acolo era pentru mine “bulevard” 🙂

Prindem la un moment dat un valcel, pe care Andrei si Rux ziceau ca au coborat in vara. Dupa cum ziceam, vara nu-i ca iarna. Sau invers 🙂

O iarba de care nu puteai sa te ajuti deloc, ba chiar iti “dadea” cate un branci la vale, daca nu erai atent. Dintr-o data simt cum o iau usurel la vale. Imi infig mainile cu disperare in iarba, dar cedeaza. Reusesc intr-un final sa ma opresc pe o branita unde regrupase restul trupei. Am avut noroc cu o zada plasata la fix si am dat un rapel dupa ea, la amandoua corzile. Dupa asta, coborarea nu a mai pus probleme si in curand eram in Valea Cerbului.

Locul unde am facut ultimul rapel.

Era destul de tarziu asa ca ii dam bataie spre Busteni, sa prindem ultimul tren. Eu eram cam la capatul puterilor, rucsacul ma omorase, gata- nu mai puteam. Imi era si foame, si sete…Mergeam in tacere prin padure, intunericul ne inconjura usor usor. Numai Rux mai scotea cate un “piu” din cand in cand, sa sperie ursii 🙂

Imi venea sa le zic sa o ia inainte, ca eu raman in padure, vad eu ce fac, dar nu mai pot continua in ritmul asta :))

Am depasit insa punctul critic si parca am prins aripi, simteam ca pot sa merg la nesfarsit 😀

Iesim in drumul spre Gura Diham si chemam un taxi care ne tranteste in fata Garii (pe Andrei, Despot si Rux) si eu continui drumul pana la Sinaia. Doar de acolo mai aveam tren spre Bucuresti. In tren ma cuprinsese o moleseala si o oboseala placuta, si imi faceam planuri ca gata, mi-a ajuns cu muntele deocamdata, 2 saptamani cel putin stau pe acasa sa imi revin. De unde, a doua zi deja visam paduri, creste, trasee 🙂

Au fost doua zile pline, incredibile, am reusit sa imi depasesc niste limite personale, a fost de vis.

Unde mergem data viitoare? 😀

PS: Acele Morarului- cel mai fain traseu 😛

Remember: Valea Galbenele-Braul Mare a Costilei-Creasta Vaii Albe-Braul Aerian-Valcelul Policandrului

Hei, si cum stateam eu cam fara chef asa, visand la week-endul care se apropie, mi-am adus aminte de o tura foarte faina, de pe la sfarsit de octombrie 2008. O redau mai jos, asa cum a aparut pe carpati.org

Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

“Salutare, prieteni!

La sfarsit de brumarel, in ziua lui mercur, va propun o tura pe Valea Galbinele, o incursiune in inima Costiei, un survol peste Creasta Strungi­lor, o adiere peste Creasta Costila-Galbinele si, nu in ultimul rand, un salut peste vreme.

Nota bene:

– nu accept minori;

– accept doua persoane;

– echipament obligatoriu (pe langa cel obisnuit): ham (pot imprumuta 2 bucati), casca (am 2 in plus), frontala;

– tura are loc in data de 29 Octombrie;

– persoanele care nu au mai fost cu mine in ture au prioritate;

– nu plec la drum cu fumatori;

– tura recomandata celor experimentati in parcurgerea traseelor de drumetie (ture marcate) si care vor sa mai incerece si altceva, respectiv vai de abrupt.”

Asa a inceput aventura mea, aventura care avea sa ma poarte pe urmele incarcate de istorie ale Bucegiului…pe trasee la care visam de mult si despre care doar citisem pana acum.

De cum am vazut anuntul mi-a zis ca trebuie sa particip si eu. Numai ca erau ceva probleme:

1. Echipamentul meu era hat, departe, tocmai la Tohanu Nou;

2. Tura era in timpul saptamanii, miercuri, si trebuia sa rezolv cumva cu serviciul;

3. Sunt fumator, si inca destul de “inrait”, iar o conditie de participare era clara-“Nu accept fumatori”.

Cu echipamentul am rezolvat repede, urma sa imprumut de la Cristi. Mai trebuia sa rezolv cu munca si cu fumatul.

Plecarea a fost stabilita miercuri dimneata, la 5:30. Alaturi de mine au mai participat Corina (corinat.) si Vlad (vladut).

Bun…miercuri dimineata suna ceasul la 4:30, ma trezesc si ma duc sa imi pregatesc cafeaua. Cafea la care am consumat vreo 4-5 tigari, trebuia sa imi ajunga toata ziua. “Uit” tigarile acasa si plec…(inca o problema a fost depasita, mai ramanea una-invoitul de la munca).

Cristi ne culege pe toti, si da-i bataie, catre munte . Vremea era super, se anunta o zi numa’ buna de balaureala.

Ajunsi in Busteni, lasam masina langa Caminul Alpin, ne echipam si o luam la pas pe Plaiul Munticelu.

Prima foto-Monumentul Eroilor

O privire si spre marele perete al Vaii Albe

Frunzele toamnei ne fosnesc sub bocanci. Se aude numai linistea Muntelui. Ce bine e in timpul saptamanii pe munte 🙂

Peretele Vulturilor se arata in toata maretia sa. Aici sunt o gramada de trasee de catarare. Cristi ne explica cam pe unde vine fiecare.

Creasta Vulturilor

Repede ajungem in poienita “Sfatul Uriasilor”. Aici, pe un bloc de stanca, sunt placute comemorative pentru cei care ­
au iubit stanca, muntele…

Pe la ora 10 ajungem la izvor, unde facem un mic popas. Sun la munca si anunt ca sunt “bolnav” si nu pot ajunge azi.

Inca o problema rezolvata. Pornim mai departe spre Refugiul Costila.

Aici facem prima pauza mai serioasa pentru a manca.

Refugiul Costila si Tancul Ascutit

Refugiul Costila a fost ridicat intre 12 iunie si 15 august 1938 de catre Clubul Alpin Roman.

Aici, la Refugiul Costila, dupa doua stagii de perfectionare in Italia si Austria, Niculae Baticu a organizat prima scoala de catarare de la noi, in 1938.

De aici aruncam o privire si spre Coltul Picaturii

Cristi ne explica ce se vede in jurul nostru:trasee, creste, vai (trebuie sa mai merg pe acolo, nu am retinut tot).

Dupa ce terminam de mancat pornim la drum pe

“Traseul Vîlcelului Secundar al Gălbinelelor (firul
din dreapta; grad de dificultate 1 B). Acesta urcă de-a lungul firului, pe sub
faţa sudică a Colţului Gălbinelelor, pătrunde curînd într-un canion îngust şi
întunecos, întrerupt la mici intervale de o succesiune de săritori lipsite de
dificultăţi şi de aspecte foarte variate (hornuri, trepte de spălătură), lasă
către stînga cîteva mici hăţaşe, care trec peste ,,Coama dintre Văi” în
firul principal al Gălbinelelor, şi ia sfîrşit, după o oră de la confluenţă,
într-o strungă înierbată, de unde urcînd spre dreapta, ajunge după un parcurs
scurt, în Strunga Colţilor, la baza coamei Colţului Gălbinelelor . De aici, un hăţaş ce se strecoară paralel şi pe sub
Creasta Strungilor către V conduce după 15 min în Strunga Gălbinelelor.”

Descriere din

BUCEGI-TURISM-ALPINISM-Emilian ­Cristea

Inaltimile ne cheama

­

Tancul Ascutit

­Chiar la inceputul Vaii Galbinele dam de un peisaj apocaliptic: pe partea stanga a versantului totul era ras, o buna parte din padurea de jnepeni nu mai exista, pamantul parca era arat, iar pe firul vaii o gramada de paman, bolovani si trunchiuri de copaci. Am aflat mai tarziu ce cauzase toata grozavia asta-o bucata din Peretele Galbinele se desprinsese de curand si o luase la vale (mai exact din “Tavanele de Argint”).

Incet luam inaltime si noi peisaje se deschid

O prima saritoare

­Pe care o depasim lejer

Tot urcand noi, la un moment dat am vazut o mica minune- Fluturele de piatra, o pasare destul de rara si care nu sta o clipa locului; de aceea si poza e cam in ” miscare”

Continuam si dam de o alta saritoare, un pic mai dificila. Cristi urca primul pentru a ne ajuta un pic

Apoi urmam si noi

Din cand in cand ne mai oprim sa aruncam o privire in urma

Un grup vesel

Rand pe rand depasim saritori mai mici, mai mari

­Ajungem iar la o saritoare un pic mai grea, unde Cristi ne asigura

Vedere de deasupra saritorii

Si de jos, unde e unghiul cel mai bun de fapt, vorba lui Cristi

Dupa depasirea hopului, o privire in jos

­Continuam urcusul, atenti la bolovanii care mai cadeau din cand in cand, porniti de vantul care se simtea tot mai tare pe masura ce ne apropiam de Strunga Galbinele (scoteau niste sunete sinistre, iar la un moment dat era sa imi iau unul in cap, care cu toata casca mea, cred ca ma aranja)

Ne apropiem de impresionantul Perete al Galbinelelor, cu ale sale trasee tehnice

­De undeva de jos de acolo venim noi

Daca fotografia lasa de dorit (din motive de “pozitie cam incomoda” nu am reusit sa trag un cadru mai bun), macar niste versuri care mie imi plac mult sa fie!

Vis de-argint si de petale

Cuibul tau e sus pe creste

Raza ta-mi coboara-n cale

Mai frumos ca-ntr-o poveste

Tu, floare de colt

Minune sub bolti

Frageda stea

Iubita mea

Floare ninsa-n varf de stanca

Mai presus de nori si stele

Cine oare sa te-ajunga

Numai dorurile mele

Floare de lumina vie

Zambet cald de dimineata

Te astept de-o vesnicie

Te-ntalnesc o data-n viata

Peretele Galbinele

25C – Traseul Furcilor

25D – Traseul Surplombei mari

25E – Hornul Coamei

Aici, in 20 octombrie 1935, în cap de coardã, Niculae Baticu secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu, a realizat “dintr-o singurã intrare”, primul traseu de perete din Carpati: FURCILE (dificultate 4A).

Aceasta realizare este demna de admirat, avand in vedere si echipamentul folosit la acea vreme

“…

chiar de a doua zi am început pregătirile, îmi
dădeam seama că nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am
cumpărat nişte pantofi de plajă cu talpa de sfoară. Ion a cumpărat de la Obor două frânghii a cîte 25 de metri
fiecare, din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea,
de rezistenţa pe care trebuia să o aibă o frînghie la cădere. Ş-apoi, noi
mergem, să urcăm, nu să cădem…

În afara materialelor menţionate mai sus, frînghii
şi sandale de plajă, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singură bucată, cu
gheară extractoare, de cuie, nu şi de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de bătut cuie, cele şase pitoane
şi patru carabiniere pe care le folosisem şi în Fisura Umărului. Cam la atît se reducea
„arsenalul” nostru cu materiale de căţărătură. Toţi trei mai aveam încă ceva: tinereţea, entuziasmul tinereţii
şi, în plus, un foarte bogat şi temeinic antrenament; toţi fusesem întreaga
vară pe munte, efectuînd numeroase trasee pe văi.”

Niculae Baticu – Amintirile unui alpinist

http://www.carpati.org/articol/niculae_baticu_-_un_mare_alpinist_si_om_de_munte/404/

­

De aici nu a mai durat mult pana am ajuns la “Hotel Galbinele”, o grota in care te poti adaposti la nevoie. Drumul pana la intrare in “hotel” e… super tare, se merge pe o brana ingusta

Tot la hotel Galbinele am servit si masa de pranz

­Cristi in cautarea unghiului perfect

Din pacate pana si aici…

­
Hotelul Galbinele are vedere la munte, gratis

Hornul Coamei (1B)

Jos in vale

Dupa ce terminam de mancat pornim iar la drum

Cu atentie

Aproape de Strunga Galbinele

O capra neagra, care ne privea indiferenta

Un pic mai aproape

­De aici toata lumea e la picioarele noastre

Postavarul si Piatra Mare

­

La “vanatoare” de peisaje

Morarul

Si Magura Codlei, undeva in spate

Dupa ce ne-am bucurat sufletul cu privelistea oferita noua cu generozitate de natura, am pornit la drum, mai aveam un pic pana in Strunga Galbinele

Ceva petice de zapada incep sa isi faca aparitia

Din strunga Galbinele, alte peisaje, alte perspective…

Dintele dintre colti, Creasta Malinului

Cabana si statia meteo de la Omu

Coltul Galbinele (dreapta), Strunga Galbinele, Umarul Galbinele (stanga) si Valea Scorusilor (daca imi aduc bine aminte)

Din strunga trebuie sa urcam un pic pentru a a intra in Brana Mare a Costilei. Intalnim si cateva momai care ne indruma

Si ajungem si la Brana Mare a Costilei

Atentie la traversarea unei portiuni cu zapada si gheata

Ne urmam drumul pe Brana Mare spre Creasta Vaii Albe

­

Ajunsi in Creasta Vaii Albe mai facem un mic popas pentru sedinta foto

Poza de grup

Brana Mare a Costilei, Postavarul, Piatra Mare

Crucea vazuta dintr-un alt unghi

Vizibilitate… fara limite

Valea Alba si Albisoarele

Incepem coborarea pe Creasta Vaii Albe, spre Brana Aeriana. Recunosc ca pe mine coborarea asta m-a cam blocat de vreo doua ori, si ca de abia asteptam sa se termine. Cu emotii, ajutat de Cristi, reusesc pana la urma…

Asta e numai inceputul coborarii. In spate se vede Coltul lui Gelepeanu.Numele “Coltul lui Gelepeanu” vine de la Nicolae Gelepeanu (1860-1923),
vanator si calauza din Busteni, unul dintre primii exploratori ai
masivului. Inainte sa ii poarte numele, stanca se chema “Nasul lui
Traian”­

Continuarea…

Si ajungem si la intrarea in Brana Aeriana, loc prielnic pentru poze (aici m-am incumetat sa mai scot aparatul din rucsac)

“Ghidul” nostru

Eu

Corina si Vladut

Insirati pe ata 🙂

Peisaje spectaculoase care te lasa mut (de admiratie)

Cineva propteste bine peretele

Cristi

Avem parte de un spectacol extraordinar, pe care cred ca nu multa lume l-a vazut: apusul pe Brana Aeriana

­

Incepe sa se coboare si ceata (sau ceatza)

Pe acolo veniram noi

Dupa ce am trecut si de Brana Aeriana, incepem coborarea pe Valcelul Policandrului. Deja se intuncase si a trebuit sa scoatem frontalele. Aici am pierdut un pic mai mult timp, pentru ca a trebuit sa ne asteptam unul pe altul la coborarea unor lanturi (destul lungi), altfel riscand sa il dezechilibram pe cel din fata.

La coborare pe Valcelul Policandrului

Portiunea cu lanturi – deja la frontale

Am trecut cu bine si portiunea asta si am pornit la vale calauziti de niste semne proaspete, chiar din ziua aia cred (niste crestaturi pe crengi). Dimineata, de la Refugiul Costila, am auzit ceva glasuri dinspre zona.

Si iata 4 oameni multumiti de ce au realizat – nelipsita poza de grup, de data asta in formatie completa,la izvor

De la izvor am urmat drumul prin padure, povestind, glumind si din cand in cand cate o “hauiala” pentru a speria eventualii intarziati de pe traseu, adica vre-un Mos Martin.

Dupa aproape 12 ore ajungem la masina…A fost o tura superba, de neuitat, in compania unor oameni deosebiti, in care am vazut flori de colt, capre negre, fluturele de piatra, apus la inaltime (si la propriu si la figurat) si cate si mai cate…

Fotografiile folosite: eu si Cristi

Traseul urmat

Am uitat sa va zic cum m-am descurcat cu “ne-fumatul” pe traseu: nu i-am dus lipsa, dar si cand am ajuns jos la magazin…. Oricum nu am apucat sa trag decat cateva fumuri, si Cristi m-a simtit imediat :).

Pana atunci, sa ne auzim cu bine!