Aventuri prin Bucegi

12/09/2012

O sa sar peste cateva povestiri si o sa trec direct la iesirea de miercuri, pentru ca a fost o iesire cum imi doream de multa vreme, si cu ceva peripetii 🙂 Dar o sa revin si cu restul turelor 😉

Marti dimineata, pe la 9, mergeam eu pe jos spre serviciu. Arunc o privire in sus, spre cer, si brusc m-a pocnit. Nu careva, ci dorul de a pleca maine pe undeva pe la munte 🙂 Da, in mijlocul saptamanii, ca tot nu mai facusem asta de muuulta vreme! Era un cer albastru, clar, presarat si cu ceva norisori.

Si cum anul asta nu am mers mai deloc prin Bucegi- destinatia era ca si aleasa. Ajuns la birou incep sa caut amatori.

Rux- “Ma, imi pare rau dar nu pot sa imi iau liber saptamana asta…”

Andreea- “Hmmm, maine am liber. Bucegi? Valea Malinului zici? Ok, merg!”

Ieeeiiiiii! Maine mergem la munte 😀

Nerabdarea nu prea m-a lasat sa dorm, asa ca dupa numai vreo 4 ore de somn, cu ochii carpiti, incep sa imi pregatesc rucsacul, fac  o cafea cam apa chioara, si plec spre gara. Ma intalnesc cu Andreea pe la 5:40. Ne gandim nitel si hotaram sa incercam sa mergem cu “nashul”. Nu mai facusem de foarte multa vreme asta 😀 Bine, nici inainte nu prea abuzasem de asta, nu prea sunt eu genul.

Inceputul zilei e promitator: prindem un rasarit superb! Mai cu emotii rezolv si problema “nashul” 😀 Desi eram morti de somn, nu am reusit sa dormim deloc. Insa drumul a trecut pe nesimtite, am vorbit o gramada.

Eh, si uite asa, pe nesimtite, la 8, 8 si ceva coboram in Busteni 🙂
Opt si ceva

Ne hotaram sa urcam pana in Poiana Costilei de la Caminul Alpin. Incepem traseul cu… o oprire la magazin 🙂 Ne luam o cafea pe care o savuram pe bordura din fata Caminului Alpin. Dupa ce ne luam portia de cafea si tutun 😀 pornim la drum.

Inceputul… destul de greu, gafaiam la greu si de abia ne taraim pasii pe poteca :)) Dar dupa vreo 20 de minute ne intram in ritm si ajungem repejor in Poiana Costilei. Pana aici- nici tipenie de om pe traseu. Ne bucuram ca am avut parte de liniste si facem o pauza pentru “alimentare”.

Eu scot din traista ce gasisem pe acasa, respectiv niste crenvursti, jumatate de paine, vreo 2 morcovi (mai tarziu, pe traseu, morcovii se vor inmulti subit :)) ), cicolata si mere. Andreea avea pregatite niste sandwichuri care aratau si miroseau delicios, mai ales pentru anumite animalute salbatice ale locului 🙂 Sandwichurile astea au fost motiv de stres pentru ea tot timpul traseului, ii era teama  de niscaiva ursuleti amatori de bunataturi…

Nu prea am putut manca mare lucru, si mare pacat, pentru ca asta avea sa fie prima si singura masa pe ziua de azi. Pornim apoi sa urcam pe Valcelul Poienitei, invitandu-ne unul pe altul sa o ia inainte. Nu din motive de politete, ci pentru ca panta era criminala :)) In fine, dupa un urcus pieptis care ne-a stors iar puterile, ajungem in sa. De aici dam un rapel pana la baza Vaii Malinului. Se putea si descatara, dar am ales rapelul si din placere 🙂

Pe Valcelul Poienitei

Incepem urcusul pe Malin. Primele saritori par amenintatoare, dar se depasesc usor. La cea mare este chiar si o cordelina, de care te poti ajuta la nevoie. In poza de mai jos: Coltul Malinului, obsesia si pedeapsa din ziua de azi :d

Cum mie mi se pareau prea usoare obstacolele de pe vale, incercam sa le complic abordand tot felul de ciudatenii. Asta pana cand am luat prima tranta si m-am linistit :)) Urcasem in ramonaj vreo 2-3 m si cand sa ies deasupra imi aluneca un picior si hopa..inapoi de unde am plecat, nu fara a ma captusi cu cateva julituri si o lovitura in tibie :)) Andreea nu am vazuse dar auzise oaresce zgomote infundate.

– Ma baiete, ce-i cu tine? E grav? intreaba Andreea.

– Un fleac, m-au ciuruit, imi venea sa raspund :)) A, sigur,  n-am patit nimic, zic eu inaintand spre ea, incercand sa nu schiopatez prea tare :))

Tare sunt curios cine s-a apucat de marcat si remarcat vaile si braurile din Bucegi, intr-un mod barbar si inutil zic eu: o gramada de sageti de culoare rosie, in unele locuri si cate 3-4 la un loc 😦

Valea este frumoasa, si ofera peisaje minunate. Inainte de canion mai facem o pauza de tigara si apa. Ma uit si dupa capre negre, intr-un loc unde acum cativa ani vazusem foarte multe. De data asta nu am avut insa noroc.

O zi superba 🙂

Ne hotaram sa incercam sa mergem pe Creasta Malinului. Bine, pentru mine cel putin, hotararea era luata inca de acasa :)) Insa si Andreea se arata incantata de traseu.

Asa ca…sa inceapa distractia! Stiam doar ca se intra de la inceputul canionului, pe peretele din dreapta. De jos schitez eu un traseu pana in Braul cu Jnepeni, ultima linie de verdeata ce se vede in poza de mai jos

Incepem sa urcam pe un hornulet destul de friabil, apoi pe niste fete de iarba. Apoi jnepeni. Multi jnepeni. Foarte multi jnepeni :))

Andreea imi spune ca e in stare sa faca acum descrierea perfecta a fiecarui ac, de la fiecare ramura de jneapan :)) Miros, culoare, consistenta :))

Deci asta a fost jnepeningul suprem, nu am mai mers niociodata atat de mult printre ei. De fapt nu mers, ci luptat :)) Daca de jos totul imi parea foarte clar si simplu, avand doar cateva portiuni mici de jnepeni de traversat, aici la fata locului nu mai reuseam sa ma orientez deloc. Incerc sa ma indrept spre marginea covorului de jnepeni, pe langa perete. Greu, dar reusesc.

Nu rezolv insa mare lucru. Ajungem intr-un punct mort. De jur imprejur numai jnepeni, doar in fata o placa spalata cu ceva praguri de iarba ce pare sa duca intr-un loc mai ok. Ma hotarasc sa incerc trecerea. Imi iau inima in dinti si incep sa urc, pe partea dreapta. Morcovii incep sa se inmulteasca :))

Reusisem sa urc cam 1,5-2 m. Eram intr-o pozitie foarte delicata, in care nu mai rezistam mult. Vad un prag de iarba, nu prea im inspira incredere. Duc stangul spre el, deocamdata tine. Mut si dreptul si cand sa trec mai departe pragul se rupe si pic FIX in capul Andreei :)) Saraca fata, scapa aparatul din mana, ochelarii ii zboara de pe cap…dar nu se plange, ba gaseste puterea sa si rada :)) Noroc ca nu sunt greu :))

Dupa balaureala prin jnepeni si cazutul in cap ma asteptam sa zica ceva de genul:

Aparatul scapat nu a mai functionat vreo ora de la soc, insa apoi si-a revenit.

Deja aveam mari mustrari de constiinta. Zic: “Ma baiatule…ai facut-o lata. Prima iesire ci fata asta, cunoscuta acum 2 saptamani, si tu ratacesti traseul, ii pici in cap, ii rupi ochelarii, ii strici aparatul…Hmm oare ce crede despre tine? ” :))

Bun, ma adun si pornesc o a doua tentativa. De data asta reusesc sa trec si ajung intr-o alta mareee de jnepeni. Nu am ce face si ii dau in sus. Lupt din greu cu crengile si incep sa iau altitudine. La un moment dat arunc o privire in spate si intepenesc: un ditamai haul se casca in urma mea! Senzatia era “maxima”! :)) Ma aflam pe un perete aproape vertical, “tapetat” cu jnepeni. Acum imi pare rau ca nu am avut inspiratia sa fac si o poza. In 2 secunde reusesc sa scot o bucla si sa o agat de un jneapan, pentru linistea mea psihica mai mult, caci in caz de ceva nu stiu cat rezista crenguta aia :d

Imi zic: ” Doamne, fa o minune! Sa scapam mai repede din jnepenii astia! Sa ajung pe teren cunoscut si apoi in siguranta jos. Deci in total 3 :))

Continui drumul si dupa lupte infernale ies in Braul cu Jnepeni. Ieiiiii bucurie mare! Teren cunoscut! Cel putin deocamdata 😀 Ii dau si Andreei vestea buna si ii spun ca poate sa vina. Asigur la niste radacini si incep sa o filez.  La cat de micuta era, vedeam numai jnepenii miscandu-se 🙂

Reuseste sa ajunga si pe brau. Ne uitam la ceas. Balaureala prin jnepeni ne luase foarte mult, clar nu mai aveam timp pentru creasta. Nici nu ne dadusem seama cate ore am pierdut pe pasajul asta. Ne admiram urmele plimbarii prin jnepeni: parca ne batusem cu ursul :)) Zgarieturi si vanatai o gramada.

Stam putin sa ne tragem sufletul si sa admiram peretii. SUPERB!

Umarul Galbenelelor, Strunga Galbenele si Coltul Galbenele, de la dreapta la stanga

Se vede si varful releului de pe Costila

Sunt si eu pe aici pe undeva 🙂

Braul ofera peisaje de vis, zone foarte expuse.

Coltii Morarului

Dupa ce ne saturam de poze ne hotaram sa coboram pe una din vaile: Seaca a Costilei sau Tapului. Creasta Malinului iesie din discutie, nu mai aveam timp. Pe Valea Seaca a Costilei mai urcasem impreuna cu Cristi, dar iarna si acum vreo 3-4 ani.

Creasta Frumoasa, zisa si a “viilor senzatii” 🙂

Trecem pe partea cealalta a Crestei Malinului si analizez terenul. Valea asta Seaca nu arata prea imbietor, asa ca il sun pe Cristi sa ii cer detalii despre zona. Cu greu, din cauza semnalului, reusesc sa inteleg ca el ne recomanda sa coboram pe Valea Tapului, pentru ca V.S. a Costilei are niste ruperi de panta foarte mari. Imi zice totusi ca acestea se pot ocoli pe partea dreapta, cum cobori.

Hornul Central (Comanescu)

Incerc eu sa traversez spre Valea Tapului insa nu reusesc, ma blochez. Nu eram unde trebuie. Asa ca nu ne ramane de ales decat sa coboram pe Valea Seaca a Costilei. Ce-o fi o fi! 😀

Cam asa arata valea vazuta de sus 🙂

Si incepe nebunia. Nebunia rapelurilor :)) O vreme coboram pe firul vaii, apoi terenul devine friabil si deviem pe stanga cum cobori, pe niste fete de iarba si jnepeni din loc in loc. Insa curand se strica treaba si pe acolo. Precizez ca tot timpul am mai evitat din chestiile urate pe partea stanga, mi s-a parut mult mai ok decat dreapta, cum imi spusese Cristi. Cine stie, chestie de inspiratie 🙂

A inceput lungul sir al rapelurilor, de multe dintre ele nici nu prea vreau sa imi amintesc, date dupa copaci, copacei, crengute, jnepeni 😀

 

 

 

Am balaurit mult si pe aici, am mai avut parte de cate o doza mica de jnepening. La un moment dat prind un brau ce parea foarte umblat. Acum nu stiu daca de animale sau de oameni :)) Merg pe el pana ajung la un mare hau: dead-end. Deci inapoi.

Intre timp Andreea mai gaseste timp (si psihic) sa mai pozeze si floricele, plantute si altele. Eu ma gandeam numai cum sa o duc in siguranta jos si sa iesim pe lumina din vale, macar.

Ma bucur ca nu s-a plans nici un moment si nu a “protestat” deloc, desi noaptea se apropia cu pasi repezi si noi mai aveam inca mult pana jos. Mi-a tinut si mie moralul “sus”, sa zic asa:) Ba inca reusea sa mai si glumeasca :d

Mai jos poze din cele 14 rapeluri facute ( cu o semicoarda de 60)

Pe tot parcursul traseului nu am gasit decat un singur piton, la saritoarea de mai jos. Cine stie cand a fost batut si in ce conditii. Cordelina legata de el s-a rupt in momentul in care am tras nitel mai tare de ea. Pun alta, si cu inima cat un purice pornesc iar primul (eu testam mereu rapelurile puse de mine). Zic cu inima cat un purice pentru ca pitonul era batut intre doua placi, din care una cam suna a gol si imi era frica sa nu se desprinda una dintre placi.

Uraaa! A tinut! :)) Parea sa nu mai avem mult pana jos, in padure. Auzeam chiar si voci din poteca. Dupa rapelul asta oboseala, stresul, intunericul tot mai apropiat,s-au facut efectul: am avut parte de o criza de ras din ala de nu te mai poti opri. Poate nu pare funny, dar noi am ras vreo 10 minute :))

Zice Andreea: ” Daca ajung acum in poteca si ma intreaba cineva de unde vin, ii zic- De la dracu! vrei si tu???” :)) Dupa ce ne linistim pornim mai departe. Sau incercam. Pentru ca locul in care eram nu prea mai oferea posibilitati de rapel, de asigurari, iar pe stanga si dreapta nu ma incanta deloc.

Scot singurul piton pe care il aveam la mine (primit de la Cristi, multumim!) si incerc sa gasesc un loc bun sa il bat. Gasesc o fisura buna numai ca era intr-o pozitie….deloc comoda. Ma apuc si bat pitonul cu mana DREAPTA ( eu sunt stangaci) si bat… si bat… si bat… pana reusesc sa il bag pe tot. Daca nu aveam pitonul asta cred ca urma sa admiram stelele toata noaptea, din firul Vaii Seci a Costilei :))

Booon, facem si rapelul asta si pana sa vina Andreea plec sa vad care e situatia mai departe. Padurea era foate aproape, insa o ultima saritoare ne bloca izbavirea :)) Deja de jos ma consideram acasa. Nu avea sa fie asa insa.

Imi vine in minte: “Ce avem noi aici? Suntem asa de curiosi ca nici nu stim unde o sa dormim la noapte!” :)) Si chiar ca nu stiam unde o sa dormim la noapte, pentru ca pierdusem toate trenurile spre Bucuresti :))

Nu am gasit nici un tanc de stanca, un piton, un jneapan ceva in care sa amenajez urmatorul si ultimul rapel. Ma uit in jur si vad un trunchi de copac semi-putrezit. Hmm…Sa incerc? Cum alta solutie nu vad, si era deja intuneric, trec coarda pe sub el si ii dau la vale. A tinut si e data asta! Vine si Andreea cu bine si incerc sa recuperez coarda. Nu venea deloc! Trag, ma zbat, ma ajuta si ea, dar la greutatea noastra….:))

Pfuai, semicoarda nou-nouta, sa o las aici :((

Nu ma gandeam ca dispare, pentru ca valea parea foarte salbatica si neumblata, imi era ca trebuie sa revin in zona iar :))

Ce se intamplase: copacul dupa care amenajasem rapelul era destul e putred si sfoara intrase  binisor in el. In fine, dupa tot felul de metode, am reusit sa o recuperam :d

In sfarsit, iata-ne iesiti de pe vale! Dar distractia inca nu se terminase 😀

Nu reusesc sa gasesc marcajul din prima. Imi aduc eu aminte din filme :)) ca daca urmezi o vale, o albie, te scoate ea la liman :)) Bun, tinem valea. Ce nu stiam era a Andreea avea o teama teribila de ursi. Si cum eram cam in patria lor, si cum avea in rucsac niste sandwichuri cu un salam foarte imbietor, numai bine nu se simtea 😀

Bag pe Ipod playlistul de rock, ala urla mai tare 🙂 Si pornim la vale. Dupa vreo 20 min de balaurit dam e marcaj. Pe care il pierdem nu dupa mult timp, inainte de Poiana Costilei :))

Ce sa zic, in cuvinte mi-e greu sa surprind frustrarea care ne-a cuprins. Eram praf de obositi, nemancati (n-am reusit sa o conving sa mancam acolo, de frica ursilor :)) ) Urmele “civilizatiei” se vedeau peste tot, insa noi nu reuseam sa iesim la liman. Dam la un moment dat de triunghi rosu. Unde duce asta? Nu mai tineam minte. Mergem pe el o vreme pana ne dam seama c urca. Nu e bine. Deja eram consolati. Gasim un loc, facem un foc, si stam pana dimineata. Ne-am invartit pe tot felul de poteci-potecute timp de vreo  ora pana reusim sa ajungem iar de unde am plecat  :))

Pana cand- minune! dam iar de marcajul si poteca buna! In Poiana Costilei ne iau in primire cainii de la stana care seamana ceva panica in noi. Ne urmaresc pana le depasim granita.

Restul drumului- o bucata e tort (piece of cake) :)) Iesim mai jos de Gura Diham si pornim spre gara, desi stiam ca nu mai avem nimic spre Bucuresti la ora aia. O sun pe Laura si se ofera sa ne gazduiasca in noaptea asta la ea, in Brasov.

Ajunsi in Busteni oprimi la primul magazin deschis si ne luam Cola si servetele umede, sa ne facem “fresh” cat de cat :))

Ajungem in gara chiar cand tragea la linie trenul de Brasov. Tasnim in el la fix, inainte sa plece. Cu nashul rezolvam destul de repede, ne-a surprins in momentul in care ne admiram urmele ramasa in urma luptei cu jnepenii si cred ca l-am impresionat :)) plus ca inca aveam inca pe noi echipamentul: ham, fiare si restul :))

Ajungem la Laura pe la ora 1. Ce sa zic, o baie calda si intinsul intr-un pat- senzatia suprema :)) Adormim aproape instant, pana pe la ora 7 cand incep sa sune alarmele. A urmat jumatate de ora de ignorare a lor 🙂

Intr-un final jungem si noi la gara, prindem un IR si calatorim pana la Predeal. Unde nasul nu a mai fost atat de cooperant si ne da jos. Mai stam o vreme pe acolo apoi ne urcam in microbuz. Am ajuns in B pe la ora 14.

Ii multumesc Andreei, pentru ca m-a scos din starea de “amorteala” in care intrasem 🙂

Ce credeti ca a spus dupa toate peripetiile astea? “Mai vreau!” :))

Sigur? Intreb eu 🙂 Ai acum ocazia sa spui tot…Andreea…ai legatura… :))

Si melodia cu care de obicei incepeam jurnalele, la final 🙂

 

PS: desi pare simplu si distractiv, daca nu ai cunostintele necesare si echipament, se poate termina si prost. Asa ca grija mare 😉