5 noiembrie, 2011

Piatra Craiului

Acest jurnal cuprinde descrierea unor trasee alpine. Este obligatoriu ca cel putin o persoana din grup sa cunoasca bine masivul si tehnicile de alpinism.

Traseu : Plaiul foii – Valea Podurilor  – Poiana Cotofenei – Muchia Cotofenei –  Braul  de mijloc –  Refugiul Sperantelor – Braul Cioranga Mare, ramura de sus/ramura de jos – Padina Popii – Refugiul Diana – Valea Ursilor – Plaiul foii

Timp estimativ : 8h-9h

Echipa : Gabriela, Ovidiu, Andrei si Rose
Piatra_Craiului.jpg

Un weekend superb.

Am campat vineri seara pe una din barsele de pe langa Plaiul Foii si ne-am retras repede la somn, poate si din cauza frigului. Cerul era de sticla.

A doua zi, ajunsi in Plai, am cautat zadarnic o pensiune/restaurant/crasma deschisa la 8 dimineata, pentru cafea si omlete calde: se pare ca in Romania turismul incepe abia dupa 10 dimineata. Asa ca ne-am instalat primsurile la o masa de pe terasa cabanei Plaiul Foii si ne-am ghiftuit tot cu mancarea noastra.

Dupa ceva discutii am hotarat sa mergem pe Valea Podurilor, care porneste drept din Plaiul Foii mergand spre Braul de Mijloc. Cum vremea era destul de rece, am trecut la fapte abia pe la ora 10 dimineata.

cioranga ramura de sus.JPG

cioranga ramura de sus-1.JPG

cioranga ramura de sus-2.JPG

Accesul in vale se face chiar din fata cabanei. Un parau insoteste valea o buna bucata de vreme si se trece de mai multe ori peste el; poate de aceea ii si spune Valea Podurilor :P

Am mers o vreme prin padure, ne-am afundat in nebunia culorilor de toamna dar am simtit si primele intepaturi ale frigului; ale frigului autentic, de iarna, cel care face ca frunzele sa se desprinda si sa cada lent, dansand, pe mainile si pe sub pasii nostri. Treziti din reverie ne-am dat seama ca valea nu merge spre munte si ca s-ar putea sa fi incurcat drumul. Era doar o impresie, de fapt drumul era cel bun.

Hai la drum!

cioranga ramura de sus-3.JPG

Se ajunge cam in 30min in Poiana Cotofenei de unde, urmand sageata de piatra si momaile de la baza copacilor, am urcat pe Muchia Cotofenei, depasind Braul de Jos, pana in Braul de Mijloc.

Sageata

cioranga ramura de sus-4.JPG

Pe aici padurea e frumoasa, salbatica dar sunt multi copaci cazuti care ingreuneaza inaintarea. Si Valea Podurilor e ciudata: porneste ingust ca mai apoi sa se desfaca, pe cand majoritatea vailor incep larg.

Exista si un loc de belvedere unde privelistea spre Iezer e magnifica.

cioranga ramura de sus-5.JPG

cioranga ramura de sus-6.JPG

cioranga ramura de sus-7.JPG

cioranga ramura de sus-8.JPG

cioranga ramura de sus-9.JPG

cioranga ramura de sus-10.JPG

cioranga ramura de sus-11.JPG

cioranga ramura de sus-12.JPG

cioranga ramura de sus-13.JPG

Ajungem intr-un punct unde Muchia Cotofenei se intersecteaza cu Braul de jos si nu stim pe unde sa continuam….  Spre dreapta ne amageste un valcel dar constatam ca e inclinat si friabil si totusi valcelul ne scoate direct in Braul de Mijloc, dupa vreo 5 minute de ascensiune. Remarcam existenta unui bolovan marcat cu verde: VP (Valea Podurilor) si pricepem astfel ca am luat-o prea mult in dreapta si ca de fapt am fi putut merge NUMAI pe Vale, pentru un acces mai facil in Braul de Mijloc.  Noi am ales sa urcam Muchia Cotofenei, asa ca ne-am orientat spre vest.

Pe valcelul cu pricina

cioranga ramura de sus-14.JPG

cioranga ramura de sus-15.JPG

Continuam pe Braul de mijloc si pare ca suntem chiar in inima muntelui. Locurile sunt foarte frumoase.

cioranga ramura de sus-16.JPG

cioranga ramura de sus-17.JPG

Inaintarea pe Braul de mijloc nu pune probleme, avand un singur punct mai expus, urmat de un urcus scurt. Privelistea e impresionanta: din brau zarim clar Plaiul Foii si chiar si masina (Frodolino) parcata cumintel, in fata cabanei.

cioranga ramura de sus-18.JPG

Valcelul ce avea sa ne scoata in Braul de mijloc

cioranga ramura de sus-19.JPG

cioranga ramura de sus-20.JPG

Trecem pe la Termopile Plus!

Oups! :P Termopile plus!!??!!!? Radeti cat vreti, dar voi cum ati fi citit, daca ati fi fost in locul meu (incepatoare si fara tot lexicul asta muntomantesc «déjà acquis»? Huh ? Bineinteles ca s-a ras de mine pe tot parcursul traseului: «de acum iti vom spune Termopile Plus. Ce-i Roze, te pomenesti ca ti-o fi frig ? Pai vezi ca sunt niste plusuri pe stanca, ma ia si mai adauga la temperatura! Ce-i Roze, te-ai pierdut ? Pai uite acolo un plus verde!»

Dap, ati ghicit bine: Braul de mijloc e bine marcat cu cruce verde.

cioranga ramura de sus-21.JPG

cioranga ramura de sus-22.JPG

Curand depasim Padina lui Calinet, urcam pe la scara de fier si ajungem la Ascunsa, prilej de popas si de biscuiti.

E ora 13h. Nu stim daca sa continuam – de vom cobori pe la Malul Galben, ar insemna sa ajungem in Plaiul Foii prea curand. In plus, ar fi a ‘nspea-mia oara anul acesta cand batem traseul de Malul Galben!

Hotaram sa o luam pe Braul Cioranga Mare, ramura de sus.

Refugiul Sperantelor

cioranga ramura de sus-23.JPG

cioranga ramura de sus-24.JPG

Padina lui Calinet

cioranga ramura de sus-25.JPG

cioranga ramura de sus-26.JPG

De la refugiul Sperantelor pleaca mai multe carari si astfel ne-a fost usor sa ne ratacim😀 , dar ocolim o stanca urcand pe un valcel pietros si reintram in poteca.

Ajungem in dreptul Canionului Cioranga: ah…. ce frumoase amintiri….. « Hai ce ziceti, o luam in sus? De data asta fara coarda, fara nimic ca doar stim traseul? :P»

Admiram peretii de calcar si cerul, e o zi superb.

Intrarea in Canionul Cioranga

cioranga ramura de sus-27.JPG

cioranga ramura de sus-28.JPG

cioranga ramura de sus-29.JPG

cioranga ramura de sus-29.JPG

cioranga ramura de sus-30.JPG

cioranga ramura de sus-31.JPG

Pe masura ce inaintam locul se aspreste si panta creste. Sunt multe cotloane in Crai si asta trezeste in Andrei spiritul de explorator🙂

Urcam o portiune abrupta, cu grohotis si aici ajungem  aproape de creasta, intr-un punct de unde Ovidiu ne zice ca pana in Ascutit nu mai e mult, vreo 20 de minute.

cioranga ramura de sus-32.JPG

cioranga ramura de sus-33.JPG

cioranga ramura de sus-34.JPG

Citind alte descrieri ale locului, am inteles ca poteca Braului de Sus traverseaza fetele vestice de sub Varful Ascutit si intersecteaza Braul Cioranga Mare, ramura de sus la circa 15 minute de coborare de la refugiu.

Dar noi nu voiam sa urcam in creasta asa ca incepem sa traversam descendent, pe la baza peretelui, pe niste muchii cu o expunere incredibila si printre tancuri spectaculoase, deloc menite sa ne linisteasca.

Eternul Crai!

cioranga ramura de sus-35.JPG

O portiune mai delicata

cioranga ramura de sus-36.JPG

cioranga ramura de sus-37.JPG

Braul Cioranga, ramura de jos, nu e foarte bine conturat, ba chiar as putea spune ca e un adevarat hatas!

In jos pleaca un valcel inclinat si friabil, coboram pe o prispa cu jnepeni deloc ademenitoare, unde ne astepta Ovidiu (el mai fusese in zona). Observam ca locul e marcat cu momai si asta ne mai linisteste ; am coborat mai departe printr-un valcel abrupt si plin cu zapada, pana la capatul lui, printre peretii de calcar. Privind inapoi vedem valcelul de coborare si prispa cu jnepeni si totul pare atat de abrupt si inaccesibil incat greu ne vine a crede ca DA, DA pe-acolo am trecut !

Pe valcelul din dreapta am coborat

cioranga ramura de sus-38.JPG

Urmeaza portia de jnepening (nelipsita oricarei ture in Crai) si dupa inca o scurta catarare pe langa un dinte de piatra, panta se domoleste si apar prispe de iarba, valea se lateste si exista aici o perspectiva incredibila : distingem turnurile Dianei iar in fata  acestora o muchie cu jnepeni si Scara de Lemn. Aceasta a fost inlocuita cu o scara de fier acum 15 ani.

cioranga ramura de sus-39.JPG

Spre Scara de “lemn”

cioranga ramura de sus-40.JPG

cioranga ramura de sus-41.JPG

Dupa ce am urcat scara de lemn, am continuat pe niste fete largi, domoale, cu multe palcuri de jnepeni – fetele Padinii Popii. Spre nord turnurile Dianei sunt din ce in ce mai aproape, noi mergem pe la baza stancilor, innotam mai putin prin jnepeni desi mie una jnepenii imi plac – mi se par cei mai de incredere!

Pastram orientarea si continuam la vale. Suntem aproape de Padina Popii si vedem primii turisti pe poteca marcata. Continuam prin zapada si dupa o ultima traversare pe langa perete, dam in poteca marcata.

cioranga ramura de sus-42.JPG

cioranga ramura de sus-43.JPG

Cu vreo 5 minute mai inainte, Ovidiu se despartise de noi. Exista de fapt doua cai de acces pana la Diana: una prin Padina Popii si una paralela, pe Brana Caprei (varianta aleasa de Ovidiu). Am stabilit ca daca va ajunge inainte noastra la refugiu, ne va astepta, iar daca nu… atunci ii lasam noi o ciocolata sub prispa, semn ca am trecut pe-acolo si ne-am continuat drumul. Stai linistiti, nu va entuziasmati: nu exista nici o ciocolata ascunsa prin Diana, Ovidiu a ajuns primul! :P

cioranga ramura de sus-44.JPG

Din locul unde am intrat pe poteca marcata, pana la refugiu am mai facut 20 de minute dar mai departe, parcursul de la Diana pana la in Plaiul foii a fost tare tare neplacut si total diferit de traseul marcat de pe Padina Popii. L-am parcurs aproape integral la frontala, panta e destul de urata, imprejurimile cam anoste si solul mancat, prafuit, batut de nenumarate ori, a devenit un adevarat derdelus. Dar neplacerile ne-au fost poate augmentate si de intuneric, Valea Ursilor ni s-a parut enorm de lunga, parca nu mai ajungeam odata la cabana!

Se traverseaza o ultima poienita luuuungggaaa si de-acolo am dat in drumul spre Plaiul Foii iar in 10 minute am ajuns la cabana. Daca am fi intrat in traseu cu o ora mai devreme dimineata, nu ne-ar fi prins intunericul. Si inca o scapare din partea noastra: nu stiu ce-am avut in cap dar am luat doar 1L de apa/ la 4 oameni si un termos de ceai! Am si-acum buzele crapate, umflate.

cioranga ramura de sus-45.JPG

Seara ne-am ospatat cu bere si ciorbe iar la cort am fiert si-un vin si-am gustat si-un lichior de portocale, homemade ! Au cantat Gabi si Ovidiu la chitara pana spre miezul noptii. Atat de furmos a fost!

Dar dupa tura asta, duminica, desi vremea a fost incredibila, nu ne-am mai simtit in stare de nimic.

cioranga ramura de sus-46.JPG

cioranga ramura de sus-47.JPG

cioranga ramura de sus-48.JPG

 

Jurnalul se sfarseste aici.

Mai departa urmeaza doar un monolog şontâng şontâng, schiopatand…. pentru ca inca nu mi-am gasit un mod  propriu de exprimare si felul meu de a povesti e oleaca agramat si cam intortocheat.

LA MUUUUULTIIIII ANIIIIII … pentru mine! La multi ani cu ocazia implinirii primului meu an «de mers pe munte».

E drept ca in timpul anilor de scoala am fost in tabare la munte. Apoi am mai avut niste iesiri razlete: din Sinaia pana la 1400 de-a dreptul pe sub teleferic :P ; o prima iesire cu cortul in august 2008 (Avrig – Cabana Barcaciu) si astfel prima intalnire cu Fagarasul. Si o noua drumetie in 2009, de la Cheia la Muntele Rosu. Inca vreo 4-5  teambuilding-uri corporatiste (plimbare prin Prapastiile Zarnestilor, la Pestera in Bucegi – cred! –  si evident la Urlatoarea) –  interesant e ca abia acum, revazand fotografiile pot sa identific locurile fara sa incadrez totul, generic: «team building la munte». Cam atat rezuma CV-ul meu.

Ceva nu se lega, era ca un dor ascuns, o dorinta de a merge dar cumva, nimic nu se concretiza.  Poate si pentru ca am tendinta de a renunt usor in fata dificultatilor asa ca nu reuseam sa ma «mobilizez», cum ar zice draga noastra corporatie. Nici cu psihicul nu stau prea bine :P

Dar in sfarsit toamna lunga si calduroasa din 2010 mi-a razbit delasarea si iata prima iesire propriu-zisa: 6 noiembrie 2010, o tura de-o zi, Busteni – Jepii Mici – Cabana Caraiman -Piatra Arsa-Piciorul Pietrei Arse – Sinaia. Uaiii, fantastic !

Eu : « Minunat! Auzi, dar platoul asta arata ca o campie! Esti sigur ca am ajuns unde trebuie ? Nici nu zici ca suntem in varf de munte! … Aaaaa… Am uitat, cum ai  zis ca se cheama pe unde coboram? Pe la Poiana Arsa ?

… NU, bai Roze, ti-am mai zis : pe la Piatra Arsa si pe la Poiana Stanii…da’ daca vrei tu, ardem si poiana! Si ia mai zi odata… cum pronunti Caraiman?»

Eu : CA-RAI-MAN

« hahahahaha, Roze … vezi ca accentul e pe a treia silaba … »

Eu: : ( Stiu dar nu pot !…

Cum adica nu poti ?!!!…..

Toamna a tinut cu noi  asa ca peste o saptamana am facut o tura de doua zile, 13 -14 noiembrie 2010: Valea Cerbului – Omu si coborarea a fost pe la Malaesti – Take Ionescu- Poiana Izvoarelor.

Magnific ! Seara la Omu au fost  -2,-3*C, am avut parte de un apus perfect, un cer senin cristal, umbra uriasului vazandu-se pana hat departe in campie. Acum  probabil ca m-ar deranja camera comuna de la Omu, mirosul a 40 de bocanci, soba care face o caldura infernala, sforaiturile, partzurile, tusea si celelalte zgomote inerente dar in retrospectie : atunci a fost minunat !

« Uite Roze…se vede pana si Piatra Craiului si Iezerul »

Eu : «Piatra Craiului? Asta e altul decat Piatra Mare, nu ? »

« Dap ! Uite si Postavaru ! « 

Eu: «Ah da da, stiu, m-am dat cu placa pe acolo ! »

Eu : «Pe unde coboram ? »

« Pe Malaesti ! se poate si pe Bucsoiul dar e foarte foarte greu, nu ne bagam pe acolo!»

Apoi am primit parazapezi, cadou de la Mos Nicolae. Uaiii! «Dar astea cum se pun?»

Au venit sarbatorile, mi-am luat gandul de la munte, dar imediat dupa, pe 8 ianuarie 2011, prietenii mei au propus o tura de o zi in Baiului: Poiana Tapului – Zamora – Vf. Baiutul si de acolo am facut stanga spre Sorica si-am coborat pe Piciorul Marului pana la castelul Nababului, apoi de acolo am mers la Casa Ancutei si am mancat ciorba :P Peisaje de vis, Bucegiul vazut dintr-un unghi aparte dar coborare, pe lapovita, pe Piciorul Marului a fost urata! Si poate de atunci nu rezonez eu cu Baiului.

Deja incepusem sa stau ca pe ghimpi. Saptamanile treceau… Cand ne va lasa vremea sa organizam o noua iesire la munte ? In lipsa de echipament si cu o iarna care s-a prelungit pana in aprilie anul acesta, nu prea mai aveam cum. Intr-o fereastra de soare, am reusit sa organizez o tura cu mai multe grupuri de prieteni (cred ca am fost vreo 15 persoane), in Piatra Craiului, in martie. Am fost pana la Curmatura si am avut o tentativa de a urca spre Turnu. A doua zi am urcat pe Piatra Mica de unde am coborat pana la Fantana lui Botorog. E interesant traseul pe Piatra Mica.

Piatra Mica, Piatra Mare! Cine sa le mai cunoasca???!…. Ducem lipsa de imaginatie in privinta toponimelor! :P Dar ah ce bine m-am simtit in postura de organizatoare! Ca sa nu mai spun ca dupa urcarea spre Turnu, asteptam cu nerabdare sa refac traseul, sa ajung in creasta, sa o fac pe toata. E musai! E frumos pe de-o parte, pe de alta, ma cam ingrozeste Piatra Craiului, dar trebuie…

Cum nimic nu ma impiedica sa caut si internetul s-a dezvoltat mult in ultimii ani,  iata ca am descoperit si blogul lui Andrei. Le-am trimis colegelor mele de serviciu link-ul spre tura facuta de el, in martie pe nordica Pietre Craiului : arata horror! Normal ca asta nu m-a ajutat sa-mi conving colegele sa mergem: «No way ! Tu nu vezi ca oamenii astia au casti si coarda si ciocane din alea ascutie si crampoane? Unde Doamne-iarta-ma vrei sa mergem si noi? Poate la vara! Si nici la vara ! Creasta aia arata ca un fierastrau!»

Eu m-am hotarat totusi sa-i scriu lui Andrei, poate ma primeste in grupul lui de prieteni si poate ma vor lua cu ei, pe munte :P

Mai departe : it’s romance ! : )

Pentru prima noastra iesire, Andrei a propus Valea Malinului. A… da sigur, vin!  (ce importanta avea unde merg, e doar la munte!) Eram suficient de tanara incat sa mi se para ca stiu totul si ca pot totul! Am ajuns sambata de dimineata pe la 6h, la statia de metrou Aviatorilor si cu mari emotii am facut cunostinta cu Andrei. Facusem rost de echipament de la un prieten si pe Andrei il pacalisem: «DA, am experienta pe vai….. am mai mers! sigur!»  Puteam sa o patesc rau de tot atunci (primul rapel a fost coborat pompiereste, coborat cu chiu-cu-vai pe Hornul Pamantos, mi-am pus casca imprumutata invers si coltarii cu calcaiul in fata, am crezut ca pitonul e un sarpe, nici pentru o secunda nu mi-am pus problema ca oricum pitonii nu traiesc in Romania!) Noroc ca zapada avea o consistenta ciudata si Andrei a hotarat sa facem cale intoarsa. Norocul meu ! Puteam sa o patesc atunci!

Eram fascinata : Andrei imi povestea cum a inceput cu escalada la perete acum vreo 2-3 ani, inainte crezand ca vaile ii sunt suficiente. Incercam sa-mi tin gura ca sa nu tradez lipsa de experienta dar «cum adica sa cateri pe o vale????? eu cred ca mergi la vale ca de-aia ii zice vale! Nu? Si cum adica trasee nemarcate? Nici nu concep ideea de nemarcat» Gandeam ca oamenii se duc pe munte numai pe trasee bine definite, toate marcate, indiferent de dificultate, nu ?

Dar oricum, pentru mine nici nu conta unde mergem, important e ca eram pe munte, nu ma uitam pe  harti, nu studiam traseul ci mergeam pur si simplu pe urmele lui Andrei.

In weekend,  Andrei si prietenii lui nu au mai contenit sa vorbeasca despre munte, sa enumere creste, varfuri, fisuri, brane … Saritoare? Cum adica saritoare? Sari peste ceva? Asa vreun metru, doi? E o gaura peste care trebuie sa sari? Nu intelegeam mare lucru, dar nici nu puneam intrebari!

Oare cum pot oamenii astia sa stie atatea varfuri, varfulete, vai, brane, branite, brauri?! Imposibil!  Intrebarile mele erau aproape dileme :P Cum adica ocolire prin dreapta sau prin stanga? Sensul urcarii sau sensul…. cum te uiti de sus?

Noduri? Eu si-acum bajbai opt-ul dar promit solemn sa repet 2h/saptamana optul, cabestanul si semi-cabestanul… asa se scrie?

«Acolo o sa mergem mai la primavara!» … imi doream tare mult sa ma ia, sa nu ratez turele alea despre care imi zicea, sa ma ia si pe mine!! Abia asteptam!

Apoi pe parcursul lunilor au inceput sfaturile: “ca trebuie sa faci asa, nu asa! ai gresit acolo, ti-am zis sa nu te duci in partea aia, stai jos, nu ma asculti niciodata si zici ca tot eu sunt rau, nu te indeparta, ai grija, iti zic eu cum trebuie facut, nu mai face aia invers”, etc  etc ….. Poate ca grija asta excesiva (sau mai degraba tonul) pare incepatorilor tare agasanta, dar e spre binele nostru!  In fine…pana la un punct :P :D…cicaleala cicaleala, dar cata cicaleala ! Experienta sigur se capata doar in timp. Si mai trebuie sa-i prind din urma si pe toti ceilalti prieteni (acum prieteni), care au inceput cand? in 2006 ? Inainte ? :D

Da, gata! ma scuzati pentru discursul cam dezlanat si prost organizat si nestructurat, n-am gasit cuvinte frumoase pentru a reda pasiunea pentru munte. Cred ca a fost un inceput normal (cam tarziu la 25 de ani, dar normal)… si totusi:  cat de special este sa fii normal in ziua de azi !