Padina lui Calinet si Sudica- Piatra Craiului

Perioada: 22-23 octombrie

Prima zi: Plaiul Foii – Malul Galben – Scara de Fier – Padina lui Calinet – Creasta Nordica – vf  La Om – Refugiul din Saua Grind

A doua zi: Refugiul din Saua Grind – Creasta Sudica – Saua Funduri – Refugiul Spirlea – Plaiul Foii

Echipa: Octavian , Silvia si Catalin, Andrei si Rose

Fotografii: Silvia, Octavian si noi

Text: Rose

 

– Andrei, mergem la munte weekend-ul asta?

– NU! Stam acasa! Ai mai vazut tu oameni ca noi care sa plece de-acasa in fiecare weekend, huh ?!!? Stam acasa!

 

Liar, liar, your pants are on fire!

Bineinteles ca am fost la munte. In Crai.

Are ceva muntele asta, e ceva cu el. N-as putea spune ca nu-mi place, de fapt mi-e cam frica de el, asta e! 😀 Imi trezeste asa un vartej ciudat de sentimente. Dar vai vai vai, ce ma mai lamentez cu frica asta ! 😛

A fost frumos, de nedescris, o atmosfera de vis la minus cateva grade, bucuroasa ca nu m-a batut vantul sa ma zboare de pe creasta si ca am vazut locuri noi. Am fost cu oameni experimentati, cu oameni cu microbul muntelui in sange, cu un soi de dependenta, cu Silvia, care in pofida accidentului, se recupereaza intr-un ritm ametitor, vorba aia “un fleac, m-au ciuruit !”

In rest trebuie doar sa imi iau bocanci de iarna si sa am grija pe-acolo.

Imi plac turele cu cat mai multi oameni. Eram sapte.

Ne intalnim sambata de dimineata in Piata Victoriei dar abia pe la ora 9-10, cand ajungem in Plaiul Foii, am ocazia sa ii observ pe ceilalti, sa ii cunosc din priviri, apoi sa vorbim, sa radem, sa glumim. ….

Croissante cu crema de caise, suc, impachetam, ne infofolim si o pornim toti spre Malul Galben. Urcusul e ingreunat de trunchiuri de copaci cazuti si parca in august, cand am fost pe Cioranga, astea nu erau pe aici. Ritmul e alert, facem opriri scurte asa ca nu prea e timp de admirat. Ne incantam pe drum cu un catel roscat: s-a tinut dupa noi pana aproape de Ascunsa si nu stiu cum a reusit sa ocoleasca toate saritorile, presupun cu lungi detururi prin padure dar uimitor e ca ne-am despartit de el doar inainte de scara de fier!

 

Sedinta foto 🙂

Vazand ca ma codesc la saritoarea de la Malul Galben, e de fapt un fleac zic eu acum 😛 , mi-a carat Victor rucsacul, apoi el si Catalin au luat-o spre Ascunsa la catarat, asa ca am ramas doar cinci.

Padina lui Calinet vazuta de deasupra Scarii de Fier

E aproape 12h ceasul. Coboram pe la scara de fier (ma avertizase Andrei in privinta ei dar greu n-a fost) si ezitam: sa intram in Padina lui Calinet printr-un horn ingust sau ocolind niste jnepeni, pe carare? Pe unde e mai greu si bineinteles mai interesant, sau pe unde e mai SAFE? That is the question!

Paranteza. Nu stiu de ce am avut impresia ca in viitorul apropiat, prin decembrie asa gandeam eu, voi fi pusa in fata faptului, brusc: « ia de-aici coltari, zapada, descurca-te »….cand de fapt in ultimele trei ture am tot dat de zapada si se pare ca am timp berechet pentru a ma obisnui!

Asa ca SA VINAAAAA COLTARIIIIII! Nu mi-e frica! 😛

De-aici incepe distractia: destul de multa zapada pentru luna octombrie cred eu, iar Andrei isi lasase para-zapezile la masina si n-avea pe el nici supra-pantalonii. LNu e zapada inghetata asa ca nu a fost nevoie de coltari dar un piolet usor de tura, n-ar fi stricat.

Octavian si Catalin bat urme cu randul, iar eu calc cu gratia unui brontozaur pe urmele lor.

Si inotam/inaintam noi prin zapada pana la genunchi, cat inaintam, cand lui Andrei ii trazneste ideea sa cataram mai bine, prin dreapta valcelului: si pentru a ocoli saritorile dar si pentru a evita zapada. Da’ bine mai baieti & Silvia, bravo!  Sa cataram? Vai vai vai de fundu’ meu, ce caut eu pe aici!??!!! Si incep sa catar cu inima cat un purice, dupa ce avusesem un scurt moment de razvratire : am vrut sa o iau singura prin zapada dar am picat in nas dupa un metru, asa ca hopa-sus, dupa restul grupului, pe stanca. Lasati mai, ca dupa vreo 5-6 ani de alpinism o sa capat si eu experienta, vedeti voi atunci!

Si vine un pasaj mai uratel (“interesant” cum zic adevaratii muntomani, cei cu psihic bun :P, da’ pentru mine tot urat ramane) unde scoate Octavian o semicoarda de 20 m pentru a ma asigura, ma fileaza Catalin si cu indicatiile Silviei, trec si eu. Bine ca au luat semicoarda!

Portiunea mai delicata – ocolirea saritorii din partea superioara a Padinei

O traversare prin stanga si gata: de aici mai avem putin pana in creasta. Ii dam in sus si ajungem rapid, e deja 15h30 si rezervele de apa ni se duc vertiginos. Vremea e OK, suntem de-asupra plafonului de nori, vizibilitatea e buna si nu bate vantul.

Dupa o scurta pauza de biscuiti o pornim spre La Om. Imi place cum manaca Andrei, intotdeauna cu pofta si mai ales pe munte: vai ! rade dulciurile intr-o maniera copilareasca, pofticios, nesatios precum pisicii lacomi. E asa tanar cand mananca….nu stiu cum sa spun…. Don’t grow up, it’s a trap!

Si continuam. Uaiiiii ce bucuroasa sunt: in partea asta de creasta nu fusesem. Atingem varful La Om si apoi ajungem la refugiul Grind, la fix sa prindem ultimele raze de soare si o mare de nori.

Acum peisajele ca peisajele, dar pe mine ma impresioneaza cel mai mult refugiile astea tip minge de fotbal. Prima oara cand am vazut un astfel de refugiu stil cupola, a fost tot in Crai prin iulie: Diana…. Parca eram in fata unei minuni. Asa frumos ! Sunt de-a dreptul fascinata! Eu as face mai multe refugii din astea, sa fie acolo peste tot. 😀 Si toate au niste nume atat de frumoase : Ascutit, Grind, Diana….. Diana… de fapt cum as vrea sa le cheme? Refugiul Parpanghel ?!!! sau stai ca Parpanghel nu e nume asa urat!

Da dom’le ! Pe mine ma intereseaza refugiile, refugiile si automatele de cafea 😛  Ma atrage confortul. Asa ca abia asteptam sa ajung in sac la caldura, sa zvarl din picioare bocancii uzi si sa ma serveasca Andrei cu supe si ceaiuri si cafea calda !

Ne instalam, intunericul vine rapid si observam o lumina portocalie urcand prin padure, pe partea vestica. Aoleu ! Daca mai vin oameni ? Eiiii, lasa-i sa vina mai multi ca e frig pe munte si sa fim cat mai multi. Dar cine ar merge noaptea prin Crai, la ora asta ?!!! Daca sunt fantome? Misterul n-a fost elucidat, am avut refugiul numai pentru noi.

Se organizeaza masa cu de toate si somn pe la 22h. Adapostul e in stare buna dar te cam trage curentul asa ca dorm in reprize si dimineata ma urnesc cu greu; in mana cu o canuta de cafea fierbinte, ies sa iau contactul cu vremea de afara. Eiiii, nu e chiar asa de frig dar rasaritul l-am pierdut, m-am trezit abia pe la 8h «scoala ca-i soarele de trei sulite sus pe cer! haida’de!»

Andrei studiind “jucaria” – Hmmm arata interesant! La o zi dupa intoarcerea din Crai am vazut un documentar- Asgard project- cu niste neni prin Alaska, bigwall, care- ce sa vezi- foloseau aceeasi ” jucarie! Gata, trebuie sa imi iau si eu! (de parca asta imi mai lipsea ca sa ajung si eu intr-un traseu de bigwall :)) )

Asa ca mi-am achizitionat si eu un arzator din asta, desi cu numai o saptamana in urma imi cumparasem un multi fuel, pe care nici nu am avut ocazia sa il folosesc 🙂

Mai departe mi se pare creasta horrror : destul de ingusta, stanca inghetata, acoperita cu un soi de chiciura. Noroc ca vedem niste capre si ma entuziasmez si mai uit, nitel! Mai ingusta dar mai putin urcus-coboras asa ca pana la Funduri parca e mai scurt, zic eu.

Suntem in continuare de-asupra plafonului de nori dar presimt ca vremea nu va ma tine cu noi asa ca ne urnim pe sudica, spre Saua Funduri.

Zapada a cam inghetat si ceata ne-a invaluit. Ma tin dupa Catalin, aproape ii suflu in ceafa: am eu frica asta pe terenuri mai expuse –  daca pic cumva, sa fie cineva la mai putin de-un metru de mine, care sa poata sa ma prinda de rucsac, de chica, de ceva….  😛 Da’ ar trebui sa ma potolesc cu astfel de paranteze ca doar acest jurnal nu e vreun album de arta cu povestea vietii mele. Sa ma potolesc cu spovedaniile!

Ajungem pe la 13h. Coborarea din Saua Funduri spre Spirlea, e periculoasa. La o saritoare exista un singur lant dar nu e montat pe toata lungimea saritorii ci doar de la a doua jumatate a ei, asa  ca descurca-te cum poti ! Iar pe alte doua saritori nu exista nimic si fiind alunecoase, am avut ceva emotii dar ghidata de Octavian, am trecut cu bine.

Mergem pe triunghi albastru /bulina roz lasata de la MPC –  si trecem pe la Marele Grohotis si pe la Cerdacul Stanciului, unde facem mic popas in fata pesterii. Uaiiii ce zone frumoase! E musai sa revenim aici intr-o zi senina, pentru ca e spectaculos.

Inaintam spre Spirlea si aproape de refugiu ne intalnim cu doi turisti (unul urcat in copac sau stanca, nu am vazut bine, batand tare cu o oala, iar celalat sunand la salvamont  )….cica am ratat la mustata, ursul! Dapai de ce sa suni la salvamont intr-o astfel de situatie ?!!! Ca pana vin ei: ori te mananca ursul, ori pleaca in treaba lui si tot degeaba e interventia!!!! 🙂

Drumul a continuat fara alte incidente si la Plaiul Foii ne-am ospatat cu ciorbe, bere, sucuri si cafele. O tura pe cinste !