Toamna-iarna in Buila

Perioada: 15-16 octombrie

Prima zi: Brana Caprelor – Cabana Cheia – Curmatura Comarnice – Poiana Piscul cu Brazi

A doua zi: Poiana Piscul cu Brazi  – Curmatura Builei – Saua Stevioara – Schitul Pahomie

Echipa: Mike, Radu, Irina, Laviniu, Corina, Rudi, Rosemarie, Roxana, Andrei, Alexandru si Catalin

Se zvonise ceva de Buila dar Irina ne-a tinut in suspans pana vineri seara, daca se va merge sau nu. Mi-ar fi parut tare-tare rau sa ratez prilejul de a cunoaste si Buila-Vanturarita. In plus, se anunta a fi o tura cu multe persoane. Ieiiiiiiiii! Am fost 11 : cat o echipa de fotbal!

Reuseste Andrei sa negocieze cu Irina o ora acceptabila de plecare sambata, asa ca pornim din Bucuresti pe la 7h dimineata si ajungem in Satul Cheia pe la 9h30-10h. Sunt cam 45 -50 km de la Ramnicu Valcea pana la Cabana Cheia, din care jumatate pe drum forestier. Se poate ajunge si cu masina dar noi am preferat sa lasam masinile pe undeva pe la jumatatea drumului forestier si sa urcam pe TA, spre cabana Cheia.

La iesirea din satul Cheia, doua caprioare ne-au taiat calea, asa ca atentie la viteza in portiunea asta! Oricum drumul e prost.

Cautam toamna dar ea inca nu s-a instalat, padurea are doar cateva tente de ruginiu si de galben si in continuare, mult verde prafuit. Cu toate ca cei de la asociatia Kogayon au facut o treaba excelenta in Buila, aerieni cum suntem noi am reusit sa incurcam nitel cararile. Traseul mi se pare salbatic si prea putin parcurs, sunt mai multe carari si urmandu-i orbeste pe baieti, a trebui sa facem de vreo doua ori cale intoarsa, moment in care Irina ii apostrofeaza: «mai baieti, sunt pe copaci niste triunghiuri albastre, pe acelea trebuie sa le urmariti!» 😛

Traseul e superb, natura pare parca photoshopata 🙂

Pe parcurs remarcam Claia Stramba si Livada cu Mesteceni unde mi s-a spus ca sunt niste trasee de catareala frumoase: Paianjenul Galben 6B, Pasarea Phoenix 6A, dar cu mult peste puterile mele. Insa am ochit si Creasta Fotoreporterului si am trecut-o in plan, pentru primvara viitoare. Cred ca e un traseu frumusel si mai usurel.

Urmeaza  sedinta foto de la punctul de belvedere, inima imi plezneste de bucurie, totul e foarte frumos si ce bine ca n-am stat sa induram frigul si vantul din Bucuresti si-am venit aici si-am prins si-o vreme excelenta!!!

Inaintam prudenti pe Brana Caprelor – exista un marcaj cu traseu dificil si interzis iarna. Ce-i drept locul e cam expus si iarna probabil ca traversarea devine o aventura dar sunt pitoane batute in copaci, pentru asigurare.

Brana Caprelor

Pe Brana Caprelor

Urmeaza o portiune de grohotis, unde ne intalnim cu niste prieteni cazati la Cabana Cheia. Bucurosi de intalnire !

Este atat de multa liniste in Cheile Cheii asta si pentru ca sunt secate. S-ar putea sa fie o mare gogomanie ce zic aici, dar am constatat ca raul intra in pamant, mai in aval.  Padurea e minunata si e musai sa revenim la vara, cand vor fi mai multe floricele. Oricum, atatea specii de ferigi ca aici, n-am vazut nicaieri!

Aproape de 13h ajungem la Cabana Cheia din Cheile Cheii pe undre trece raul Cheia si unde locuieste pisica Cheita. Pun pariu ca si pe ciobanescul de la cabana il cheama tot o variatiune: Cheiut, Cheitel…. 😛

Cabana e frumoasa si linistita si ingrijita. Ne-am asezat in jurul unui un foc mocnit si ingropat in jar. Discutiile s-au incins dar au fost inabusite rapid in fum 😀 Cabanierul, de treaba, ne-a oferit cate o cana de ceai pentru fiecare, apoi am mancat si ne-am minunat de imprejurimi iar dupa vreo jumatate de ora de ragaz, am pornit mai departe, prin spatele cabanei, spre Curmatura Comarnice. La plecare il intrebam pe cabanier daca e corecta indicatia: 2h pana la Curmatura Comarnice, cabanierul raspunzand cu un zambet larg pe fata: «2h ore daca mergeti cu spatele, cu fata… vreo 4h»… la cat e de frumos muntele asta ! Ne-a incurajat sa mergem pe traseul ales de noi, avand in vedere si vremea excelenta.

Si inaintam noi cat inaintam…. eu mai lesinata: nu mancasem nimic de dimineata iar la cabana ciugulisem putin, prilej sa-mi iau o smotruiala de la Andrei, cand scoate Roxana punga cu surprize, cu  bomboane si acadele si sunt salvata.  Am dat un boost glicemiei si gata, eram ca noua!

Padurea e frumoasa … si-n momentul  asta s-a rupt filmul! Tufe de mure. Ceilalti trec nepasatori mai departe dar eu, Corina, Roxana si Andrei dam iama in mure…. like there’s no tomorrow! Ma uimeste cum restul grupului a putut rata murele, noi am mancat pana ni s-au albastrit limbile. Delicioase! Nu exista limita la mure. Da da da stiu, suntem in octombrie dar uite ca am gasit mure si erau taaarrreeee bune ! Cu greu reusim sa lasam arbustii in pace, asta doar pentru ca ramasesem foarte mult in urma.

Ajungem pe la 17h-18h in Poiana Piscul cu Brazi si aici exista un indicator de lemn, spre refugiu, din poteca ceva mai sus, la vreo 3-4 minute cale de urcat.

Irina

Corina

Alex

Pe aici oare? 🙂

Masa imparateasca 🙂

E din ce in ce ce mai frig, din rasuflari ne ies aburi, e o seara de toamna autentica, mi-au inghetat mainile si-mi pun manusile. Incepe ninsoarea dar pana la urma Mike si Radu se echipeaza si se hotarasc sa plece  la alergat… ( ?!???!!!!!????) 😀

Noi restul, ne instalam, mancam, baietii incing un foc, locurile sunt supect de frumoase, nori de ninsoare se scutura de-asupra noastra, apoi norii trec, se insenineaza si prindem un apus genial. Muntii Capatanii sunt acoperiti cu o patura alba. Ia uite, se vede chiar si releul din Parang!

Rosemarie si Roxana, prajind ciorapi la foc

Stam infofoliti in jurul focului pe niste scaunele de lemn. Seamana cu masa tacerii, dar nu e ! Nu nu! Nu ma primeau astia pe mine la masa tacerii. Nu am eu ce cauta la masa tacerii 😀

Pornim discutii incinse: Andrei care vrea sa petrecem revelionul la o stana si eu care vreau sa-mi fac manichiura, pedichiura, sa ma coafez, sa-mi iau o rochie noua si sa mergem elegant, la o petrecere… baietii rad: “se poate si cu o rochie la stana, dar sa fie din goretex si eventual sa-mi iau ciorapi de plasa cu aerisire – tot goretex si pantofii cu toc sa-i folosesc pe post de coltari monopoint.”  Eu il  amenint pe Andrei ca-l duc la o petrecere fancy, de revelion, poate chiar la Grand Hotel Marriot (sic!) si el a zis ca vine in sala de bal cu coltari si piolet si casca si-si pune, ca o concesie, papion la gat ! DA!!!! Cum dom’le stana ? o sa miros a cioban si-a stana si a oi si cand voi veni dupa Revelion la serviciu, o sa vina sefa mea la birou si-o sa ma adulmece si-o sa ma intrebe : «Roz, ce se mai intampla cu contabilitatea conturilor pe care le pastoresti?» ….

Mai stam la foc inca vreo 2h si in functie de directia vantului, ne mutam ca pinguinii in jurul focului. S-a frip slana, s-a scurs untura pe paine cu ceapa si cred ca s-a mancat in weekend-ul asta mai multa slana/ pe cap de excursionist, decat mananca un om intr-un an intreg. Slana si vin 😛

Dupa care urmeaza discutiile mai grele: povestea lui Mike si a lui Radu cu fantome, experienta traita de ei intr-o noapte in Buila, pe drumul de masina spre cabana Cheia, intr-o parcare imediat dupa tunel…. cand au auzit un cal la trap si un om trecand pe langa cortul lor, dar la apelurile lor, nimeni nu a raspuns. Aaaaa…. a fost o fantoma sau de fapt prin schiturile din Buila sunt calugari cu juramant al tacerii?!  Dar ce sa caute un calugar la doispe’ noapte pe drum, cu un cal? Si cum adica dom’le juramant al tacerii? N-au voie sa vorbeasca cu altii sau intre ei? Da da! Las’ ca stiu eu.. cred ca intre ei toata ziua taca taca taca, le merge gura ……. : ) Glumim!!

Si uite asa se facu ora 21h, ne-a razbit frigul si ne retragem in refugiu pentru o noua masa: duduie primusurile, mirosurile de supa se amesteca, ceaiurile sunt bine venite, ne aranjam fiecare pe unde poate si pe la 22h, stingerea. A fost tare frig, a coborat temperatura pana la -5*C in timpul noptii in refugiu desi eram 11 oameni. Ce sa mai, vara it’s over! Acum faci pe tine de frig!

Irina si Laviniu au dormit pe jos si ne-au lasat pe noi sa ne lafaim pe priciuri 🙂

Dimineata ne intampina cu un covor fin de zapada, presarat cu frunze proaspat cazute. Magnific! Dar e frig si nu reusesc sa ma incalzesc  si ne urnim cu greu, spre ora 10h. Grupul se desparte: Mike, Radu si Alexandru raman la alergat iar noi restul, pornim mai departe.

Din Poiana Piscul cu Brazi plecam spre Curmatura Builei prin Poiana de Piatra, Poiana Frumoasa. Se pare ca potecile au fost curatate de vegetia excesiva si sunt destul de clare dar totusi in portiunea asta marcajul lipseste si se coboara foarte mult inainte de a intra in traseul spre Curmatura Builei. Coborand atat de mult, ne intrebam daca nu cumva am gresit drumul!? Dar ne bazam pe memoria Corinei si ajungem pana la o intersectie de carari, unde se afla un izvor amenajat si marcaje bine definite. Urcam de acolo pana in Curmatura Builei.

Facem o mica pauza in Curmatura Builei. Fisura din Curmatura Builei, pe unde trece si-un traseu marcat, pare tare amenintatoare de jos dar urcand, de pe creasta ne-am dat seama ca nu e.

La soare 🙂

Locurile sunt splendide, BV e minunata si e inca salbatica, incantatoare. Ar fi pacat sa se piarda frumusetea acestor locuri. Andrei e tare «nemultumit» ca nu gaseste peturi si gunoaie adunate si cioburi de sticla, obisnuitele Bucegilor.

Continuam spre Varful Buila si spre Saua Stevioara. Vremea tine cu noi iar traseul nu e dificil dar e spectaculos, panoramele sunt extraordinare, imense: se vede Parangul, Capatanii si pe cealalta parte Oltul. Se vede si muntele Cozia…..incununat cu un nor de ninsoare. Ce bine ca nu suntem acolo!

Saua Stevioara in departare

Ajungem in Saua Stevioara, moment de pauza de dulciuri si nu suntem decisi daca sa pornim spre Vf Vanturarita (cale de 40min) si apoi sa coboram…..sau sa o luam acum direct spre Schitul Pahomie, pe punct albastru? E ceasul 13h asa ca hotaram sa o luam spre Pahomie. Laviniu ne avertizeaza ca la un moment dat marcajul se va pierde si poteca poate fi urmarita cu greu, circa 30 minute, prin ierburile inalte din poiana alpina, ca mai apoi la marginea padurii punctul sa re-apara foarte vizibil pe copaci.

Ne-am miscat bine si-am facut popas de masa la stana din marginea padurii. Timpii de parcurs inscriptionati, sunt mult prea mari. Cred ca ar trebui revopsite sau inlocuite indicatoarele de lemn cu trasee si trecute informatii «mai» exacte si realiste, despre timpi.  Am ajuns in drumul forestier de langa Schitul Pahomie pe la 15h30, trecand printr-o padure noua, cu  vegetatie abundenta si-apoi am mers de-am behait inca vreo 4-5km pe forestier pentru a ne recupera masinile.

Concluzie : un weekend minunat !

Prima zapada in Baiului

 

Perioada: 8-9 octombrie
A fost o tura cu Andrei X 3, Stefan si Rose.
Text: Rose

Traseu ziua 1: Predeal – Cioplea – Susai – Refugiul Retevoi

Traseu ziua 2: Refugiu Retevoi – o balaureala de nedescris – Pastravaria Azuga

 

Vremea: oribila, numai buna de stat acasa dar ca un facut, cei trei Andrei (Ivan, Badea si Done) se gandesc la Baiului, fiecare pe cont propriu, fara sa fi vorbit unul cu altul. Great minds think alike! 😛

Si gata, asta e, vineri seara stim: o tura pe-acolo, prin Baiului in week-end….. Eu am avut o experienta tare neplacuta in Baiului, in februarie 2010 cand o lapovita lipicioasa ne-a prins la coborarea pe Piciorul Marului, asa ca nu prea rezonez cu muntele asta. IAR Baiului!?! Uffff, am marait cat am marait dar apoi m-am gandit „macar mergem la munte!” Am plecat din Predeal sambata dimineata si toamna se instalase deja, de fapt era chiar frig asa ca urcam repede spre hotelul Cioplea (acum Belvedere) si intram pe traseul catre Susai. Pana aici toate bune si frumoase, frig frig dar cel putin nu ploua! Sunt nitel abatuta: odata cu venirea toamnei, iata si sfarsitul turelor de catareala, de vai, de hornuri, de vara, de saritori frumoase. Eu nu stiu sa merg cu coltari si nici sa folosesc pioletul la nevoie si vad ca a venit timpul sa invat! Cred ca tuturor ne e frica de necunoscut. Dar toate la timpul lor! Bafta sa fie si sa ajungem noi sanatosi acolo, sa facem poze frumoase in tura asta si sa ne simtim bine.

Iata si poza de grup, de la stanga la dreapta: Andrei B, Andrei I, Roze, Andrei D si Stefan.

Pe cateva portiuni de drum au ramas legate de brazi, benzi de plastic de la enduristi : (  Pe drumul catre Susai, galagie ca la balamuc: grupuri de copii insotiti de invatatori, mai agitati decat vrabiutele, energici, veseli si poznasi nevoie mare, se iau la intrecere cu noi si ne-aduc zambete pe chipuri.

Am ajuns la Susai pe la 12h30, numai bine de-o pauza de sandvisuri. Auzisem cate ceva despre, dar de vazut nu! E o constructie relativ recenta, ce pare extinsa mult si cred ca am vazut si o piscina interioara, pe undeva pe la parter. Mi se pare ca seamana a „Dallas”.

 

Cum mai bine te misti atunci cand e frig, dupa o pauza scurta am pornit repede, mult prin stanga cabanei spre refugiul Retevoi, pe marcajul TR. Padurea e suspect de frumoasa, ne-am incalzit asa ca am slabit ritmul, doar nu ne grabeam nicaieri!  mergem in liniste pe carare, admiram iar eu o iau putin inainte, fredonez…la musique de la tribu se continue, se continue…..

Dans la vallée de Dana La lilala.
Dans la vallée j’ai pu entendre les échos.
Dans la vallée de Dana La lilala.

M-a deceptionat in trecut Baiului dar uite ce frumos e, ce prostie as fi facut sa nu vin in tura asta. E frumos ca intr-o carte cu povesti, ce de vise….Coboram o culme si ma intreb daca nu cumva coboram prea mult dar traversam un rau si in sfarsit incepem din nou sa urcam, doar pentru a ajunge intr-o poienita devastata de exploatarile forestiere. E un peisaj de-a dreptul dezolant!

Mai facem o scurta pauza, pornim din nou si in scurt timp plafonul de ceata ne invaluie cu totul si vorba unei prietene: o incremenire auditiva bizara. Iesim apoi intr-o mica poienita MINUNATA, cu brusturi si stevie si jos in dreapta se afla refugiul iar padurea de aici e inca salbatica.

 

E abia 14h30. Aaaaa…ce facem acum? Pai ne mobilizam: deschidem o sticla de vin, ne odihnim nitel si apoi mai vedem noi 😀 Hai sa strangem lemne ca incepe ploaia si hai sa cautam izvorul ala. Mai baieti, parca ati citit ca e un izvor  pe-aici, prin spatele refugiului, nu?!? Incepem cautarile si il gaseste Stefan, intr-o clipita dar izvorul e tare firav.  Numai bine si ploaia!

 

Soba fumega nitel, ne-au usturat ochii si-am plans cu totii, dar odata incinsa, totul a fost bine.  Vaiii! N-am mai dormit dupa-amiaza din copilarie. Dupa o masa copioasa, infofolita in sac trag o siesta pe cinste pana pe la 17h.  Ce loc minunat….. Ce momente perfecte….Vai Andrei, sunt tare fericita….

Si surpriza : spre seara au sosit la refugiu inca 3 baieti, cu o halca de carne si pregatiti cu tot ce trebuie pentru o tocana. Facem cunostinta : « saru’mana… vreti gogosi cu ciocolata ? » « ah da, multumesc mult  :)» …. Ma intristeaza enorm acest « saru’mana », adica arat eu invarsta, adica mai mult de 26? : (  Eh, in fine gogosile sunt tare bune!)

Baietii se pun pe curatat cartofi, contribuim si noi cu o rosie, cu un ardei, ceapa si usturoi si dupa ceva peripetii (miscat oala == > scapat juma’te din cartofi in jar!) a iesit o tocana dementiala. Ne-am ghiftuit, ne-am inghesuit nitel ca sa le facem si lor loc pe priciuri, soba e prietenoasa, camaruta e mica si atmosfera de vis. Ceai cald si supe bune si nu conteaza in ce zi suntem azi, totul e incredibil, mi-e cald si bine. ….Cred ca au fost ceva glume mai deocheate si muzica, dar eu am dormit tun de la 22h, asa ca nu-imi amintesc mare lucru. Bustean pana dimineata!

 

Speram ca ploaia sa se fi transformat in ninsoare, peste noapte. Si DAAAAAA ! A venit iarna pe la noi ! Ne-am trezit si  totul era alb. Ne mobilizam cu greu si pornim pe la un 10h, de la casuta din povesti, spre varful Neamtu, sau cel putin asta era tinta noastra. Nu era senin, ba mai mult batea si vantul. Am urmat poteca marcata cu TR pana la iesirea in golul alpin, pe urme de animale. Poate o caprioara? Gerul cam pisca dar peisajele minunate compensau. Nu mi-am dat seama daca lacul Rosu era o simpla balta din padure sau Lacul Rosu era de fapt Lacul Gavan, ceva mai departe? La iesirea in golul alpin, dam de o stana parasita iar de aici marcajul dispare complet. Andrei e incantat dar eu nu sunt obisnuita cu turele de iarna si nici nu aveam echipament adecvat. Mai’ ca as plange! Ma lementez ca mi s-au udat pantalonii – zapada era de vreo juma’ de metru, vreau sa ma intorc pe acelasi drum, cat mai repede inapoi la caldura, vreau sa am ciorapi uscati. Snif snif….Andrei, Andrei…porcusorul isteric apeleaza ! 😀

Urmam o curba de nivel si ajungem la o noua stana. De fapt seamana mai mult a canton de vanatoare, e intr-o stare foarte buna, are o camera cu priciuri si o camera goala, cam ciudatel inscriptionata.

Facem o pauza, Andrei imi da o pereche de pantaloni de-ai lui ce-imi ajung pana la gat….. cu diferenta de nivel : 1,88 /,162m 😛

In continuare, nici urma de poteca, nici urma de om. Nortoc cu harta lui Stefan, cu busola si cu GPS-ul lui Andrei.

 

Pornim mai departe si ne ferim la timp de crengile foioaselor care se rup sub greutatea zapezii.  

Daca tot am ratat creasta, ne oprim din nou, intr-o poienita sa studiem harta si alegem traseul catre Azuga, traversand Clabucetul orasului. Dar iar ne inselam de directie, coboram  nitel cam mult si-ajungem la vila Trifoi, moment in care suntem asaltati de un catel tare simpatic. Hmmm, suspect! Se pare ca am coborat prea mult si nu mai avem nici o sansa de iesit pe creasta! Damn!  La intersectie de drumuri, cerem indicatii cabanierului si ne spune sa o luam pe « poteca lui Ceausescu », pe un drum desprins din “principal” Azuga-Susai. Si aici iar cred ca ne-am inselat pentru ca drumul nostru era marcat cu TA dar nu aparea pe harta (pe harta TA apare in alta parte). Asa ca pornim din nou urcusul spre Clabucetul Azuga, urcus destul de abrupt. Mi-era frig, obosisem, bocancii erau fleasca, nici urma de gol alpin, nici urma de Clabucet! A fost ca o fata morgana golul asta alpin.

Andrei I. cred ca ne pusese gand rau, daca nu ieseam mai repede la golul ala alpin mult asteptat :))

Am mers la inceput pe marginea unei ape, apoi direct pe versant, inaintand anevoios si am iesit intr-un final in golul alpin de pe Clabucetul  Azuga, tocmai cand se starnise ninsoarea asa ca nu avem parte de privelistea catre Bucegi, catre Azuga, vizibilitatea fiind redusa.

Poteca aproape ca nu se vede, inaintam printre braduti, printre copaci cazuti si ajungem la stana de pe Piciorul Cenuseroaei care arata foarte bine. In tura asta, i-au traznit lui Andrei o multime de idei pentru Revelion, prin locurile astea ! 😛

Dupa o scurta pauza la stana continuam drumul de-alungul culmii ce coboara direct catre oras si scanzand altitudinea, ninsoarea s-a transformat intr-o ploaie marunta, sacaitoare. Am ajuns in dreptul pastravariei pe la 16h30. Baietilor le-a placut la nebunie tura aceasta. Da da stiu, pozele sunt frumoase, peisajele superbe, zapada e minunata ! Dar sa stiti ca frigul si umezeala si nasul inghetat si faptul ca mi-am uitat manusile acasa…chestiile astea nu transpun in poze ! 😛

Mai jos o harta a traseului parcurs de noi:  vreo 3 ore in prima zi si balaureala (nesfarsita!) prin zapada, a doua zi cam 6-7 ore in total, pe niste curbe de nivel, mai mereu sub linia crestei, traversand Clabucetul Azuga.

Escalada la Basarbovo

Vreme rea? Ce-ar fi sa mergem, in sfarsit, la catareala la bulgari. Din cate am inteles se poate catara chiar din ianuarie, cu un polar mai gros pe tine.

 

Perioada : 1-2 octombrie

Echipa : Viorica si Octavian, Carmen, Roze si Andrei

 

Basarbovo se afla la aprox. 90 km de Bucuresti, asa ca ne-am permis sa plecam un pic mai tarziu vineri seara, dupa serviciu. Soseaua pana la Giurgiu a fost refacuta si am ajuns repede dar vama…. vai! vai! Vama romaneasca: intuneric bezna, nici un indicator, nici un stalp de iluminat, nici un nene care sa dirijeze traficul, nici un marcaj pe jos, nimic nimic… estul salbatic!

 

Taxa de pod la romani: 24 ron, taxa de pod la bulgari: 8 ron  (???!!!!!) – cu mentiunea ca bulgarii si-au refacut bucata lor de pod (ochi de pisica, benzi trasate, indicatoare).

 

Continuam, traversam un pod si noapte fiind, credem ca am ajuns deja in Basarbovo asa ca dupa pod, o cotim (gresit!) spre dreapta si intram printre case, moment in care pricepem ca inca nici nu iesisem din Ruse 😀

 

De fapt, la podul mare de la iesirea din Ruse, trebuie virat stanga (indicator de Basarbovo inainte de pod) si primul sat intalnit este impricinatu’.  Faleza de catarat e pe partea cealalta a raului asa ca nu trebuie mers spre stanga inainte de sat, spre manastire, ci trebuie continuat drumul, drept inainte in sat.

 

La  indicator Hija Alpinist (atentie: chirilica!) – stanga. De aici se coboara pana la faleza, pe un drum de tara prafuit, ingust, aproximativ 2km, care pot parea mai lungi, noapte fiind si drumul cam bombardat. Prima portiune a falezei are niste grote imense (foste cariere de calcar) ce in intuneric, par tare inspaimantatoare. Am pus corturile in capat (drumul se termina brusc in fata unei case cu o poarta uriasa) iar dupa o cina copioasa, incheiata cu un desert de la Vio (macaroane la cuptor, cu branza si stafide !) si ceva povesti, ne retragem la somn.

Pentru toti, era prima oara la Basarbovo. Dimineata, descoperim cu incantare ca ne-am asezat bine corturile, chiar in capatul falezei de catarare, acolo unde incep traseele, din stanga spre dreapta. Ne bem frappe-ul ( :P) si pornim in pijamale, in explorare! 😀 Sa fi fost vreo 8 dimineata cand locul e napadit de cateva zeci de cataratori bulgari, mai multi copii, spectatori, toti veniti dis-de-dimineata. Baietii vin cu ciocane sa bata tintisoare cu etichete cu numele traseelor/numarul de bucle necesar/gradul : se pare ca va avea loc un concurs da catareala organizat de clubul alpin bulgar…..numele imi scapa.

Aaaaa…si noi unde cataram ? Pai daca vreti sa catarati, va inscrieti echipe de 2 persoane, cap-secund si echipa care face cele mai multe trasee, pana la ora 16h, castiga!

Tin sa mentionez ca engleza lor e mai buna decat se spune! Ne-am inteles de minune si au fost foarte amabili. Nu glumesc! Initial nu am vrut sa ne inscriem in concurs dar vazand ca echipele lor au dreptul sa aleaga orice traseu si noua ne ramane doar sa privim, am hotaram sa participam « Bukarest Team» 😛 si bine am facut!

Am catarat linistiti toata ziua. Au fost foarte draguti si bine organizati : primeai de fiecare data o fisa a traseul, scriai numele membrilor echipei, varsta, nationalitate J Am fost atentionata ca « a purta casca nu e neaparat o alegere personala ci e musai-obgligatorie!» iar la sfarsit, am participat la festivitatea de premiere si-am primit si-o diploma. Tare mandra eram ! Primul meu concurs de catare si inca si international! 😛

Octavian

Ingramadeala mare- Rose Andrei Octavian Carmen 🙂

Am palavragit si ne-am amuzat cu prietenii bulgari toata ziua, timp in care am si catarat J Andrei si Octav cap, pe « USB (V), Dyulfer 1 (V+), Namalenie na trepteneto (Shake reduction sau Snake reduction?) (V), Na zhivo (Live view) (VI), Patyat na Vezhen (Vejen`s way) (V)” si parca si “Rachen fokus (Manual focus) (VII)”. Pe la mijlocul falezei sunt traseele cele mai abordabile, mai pe puterile mele: respectiv USB, Live view si Vejen’s way. « USB » e chiar interesant, cu o fisura apetisanta in care m-am varat prea mult si bineinteles ca nu mai stiam cum sa ies 😛

In « Life view », la final m-am panicat – ma asteptam ca Andrei sa ma fileze de sus, de la ham, pentru ca ultima portiune a traseului e un perete de 2m cam spalat, regruparea e tare incomoda si-as fi preferat sa nu fac ultima bucata ci sa ma lase rapid jos, sa ma vad mai repede  cu picioarele pe pamant. Numai ca a trebuit sa mai catar nitel si n-aveam cu mine nici un zelb suficient de lung pentru regrupare, eram amandoi cu unghiile zgariate, facute praf si am tras niste injuraturi tare colorate, am tipat la Andrei, m-am isterizat dar  mai rau, cred ca i-am indus si lui starea mea 😀 Nu s-a intamplat nimic! Doar injuraturile mele au ramas de pomina !

Un traseu la care e nitel de tras

Ne-am imprietenit cu Violette – o frantuzoaica venita sa predea un an, la Universitatea din Veliko. Uffff, ce elegant catara Violette!

Rose si Violette

Toate traseele sunt taricele : de exemplu pentru un grad V, chiar trebuie muncit. In Shake reduction – ultimul traseu din capatul drept al falezei – o fata cazuta, cam lipsita de prize – nu prea ai cum sa te tii si trebuie sa stai mai mult la echilibru. Carmen a muncit pe rupte, in traseul asta.

Violette cap- Andrei secund (Shake Reduction)

Diploma

Ziua a fost placuta dar ne-a cam batut soarele si m-am ales cu o insolatie si cu o durere de cap, teribila. Peretii sunt bantuiti de soparlite si cred ca vara aici e crunt. Ne simteam satisfacuti asa ca seara am hotarat sa facem o plimbare pe jos, pana in sat, pentru a ne aproviziona cu Zagorka. 😀 Am mers pe drumul pe care am venit, dar de fapt ne-au explicat prietenii bulgari 😀 ca exista o poteca mai scurta ce porneste chiar de-asupra falezei si duce pana in sat. Iar la intoarcere, unul dintre cataratorii bulgari s-a oferit sa ne duca in camioneta lui, din sat inapoi la corturi. Urmeaza iar o masa copioasa cu chiftelute si bere si biscuiti.

Ce sa mai, a fost o zi pe cinste !

A doua zi ne-am chinuit si noi putin la slackline

Rose experimentand senzatia de “cap” 🙂

Duminica eu nu am mai catarat, ce-i prea mult e prea mult! Asa ca am vizitat imprejurimile : manastirea e foarte frumoasa si se poate merge pe drum, cativa kilometri buni, de-alungul apei. Peisajele sunt superbe si-am vazut si egrete mari.

Un weekend foarte furmos !

Bifurcatia spre faleza de catarat

Piatra Mare. Varful. Victorieee!!!

 

Am ales o melodie aiurita, vesela, cum a fost si tura 🙂 Nu stiu ce zice nenea acolo dar imi place cum suna :d

17, 18 septembrie 2011

ECHIPA: Andrei, Roze , Aniela, Marius (Boboc), Carmen, Anca , Andrei Ivan, Tibi, Omar

TRASEU:

– prima zi – Dambu Morii, Canionul 7 Scari, Cabana Piatra Mare

– a doua zi – Cabana Piatra Mare, Vf. Piatra Mare, Sirul Stancilor, Timisul de Jos

 

Andrei

Vineri la pranz

Andrei: Omar, mergi sigur da?

Omar: Da ma, am cumparat si provizii

Andrei: Bine…sa nu faci ca ultima data…

Vineri pe la ora 21

Andrei: Ce faci ma, pe unde esti?

Omar: La o terasa cu baietii

Andrei: Ptiu! Ce cauti ma la terasa? Maine trebuie sa ne trezim la 4!

Omar: Lasa ca ma trezesc eu! Dai si tu un telefon pe la 4.

 

Sambata ora 4:15

Andrei: Omar nu raspunde.

 

Sambata ora 8 spre 9

Omar: Ce faci frate? Ai zis ca ma suni la 4! 😀

Andrei: Pai daca aveai si telefonul deschis….

 

Eeeee cam asa a fost cu Omar 🙂

Ce e de admirat ca dupa o noapte la terasa s-a hotarat sa vina totusi pe munte 😀

 

Sambata ora 15. Cabana Piatra Mare. Suna Omar

Omar: Ma, eu ma intorc. Mi-e cam rau.

Andrei: Cum sa te intorci ma??? Dupa ce ai ajuns pana aici? Unde esti?

Omar: Pe Familiar.

Andrei: Ai trecut de jumatate?

Omar: Da.

Andrei: Hai ca vin cu Tibi dupa tine.

 

Si am plecat. Cu Tibi. Sa recuperam intarziatul 🙂 Il gasim cam pe la jumatatea traseului, obosit tare :)) Ii luam rucsacul si pornim spre cabana. Din nou.

 

La cabana. O gustare calda, foarte buna. O bere. Un vin fiert. Adunat lemne. Foc. Povesti. Cate o gura de tuica. Slana si ceapa. Pe la 12 noaptea ne retragem la somn, mai putin Omar si Tibi care au stat pana pe la 4, cand au terminat lemnele.

 

Duminica ora 9

Eu, Rose, Andrei Ivan si Carmen plecam spre varf. Oare? De data asta voi reusi? Sa ajung pe varf? 😀

Si da!!! In sfarsit am reusit sa ajung si eu pe Varful Piatra Mare! Victorie! :))

Am ajuns de foarte multe ori in Piatra Mare, dar la cabana mi se inmuiau picioarele si ma opream la o ciorbita si omleta, apoi somn 🙂

Frumos pe sus. De abia astept sa vin si la iarna 🙂

 

ANCA :

ce mi-a placut : urcusul, muntele care e ca intr-o carte de povesti cu : raulet, podete naturale de trunchiuri peste raulet, copaci in forma de sezlonguri, foioase si conifere cascada, mini-cascade , scari si scaricele si bolovani si bolovanei. Lipsesc doar scufita lupul si ursul slava Domnului.Si iepurasii. Focul de tabara apoi dimineata cu o cafea in mana uitandu-ma la  un orizont cu 1000 metri mai  jos.
Ce m-a  lasat indiferenta : cainii pentru prima oara desi erau cat niste canapale de la ikea umblatoare. Mancarea cu toate ca am mancat o cutie de pateu intreaga doar pentru ca nu voiam sa o arunc :D. Grijile din afara muntelui pe care le-am lasat  la poale si le-am luat inapoi de cum am coborat.
Ce nu mi-a placut:  papucii mei care la coborare au pasat toata responsabilitatea locomotiei propriului posterior. Muntele si-a auzit cateva cuvinte neortodoxe pentru ca eu ma incapatanam sa pastrez pozitia bipeda…
De ce vreau sa mai  merg : cu voia oamenilor care mi-au tolerat smiorcaielile, pentru ca e frumos, suspect de frumos. Si te relaxezi intr-o drumetie din asta cat in 3 week-end-uri prelungite.

 

CARMEN :

Ura. Ura. Am adaugat la minuscula mea lista de iesiri la munte si Piatra Mare. In zona am fost si prin luna mai, dar atunci am plecat la catareala si am sfarsit stand langa foc infofoliti bine pentru ca a inceput o ploaie zdravana ce s-a transforat in ninsoare.  De data asta, vremea a fost superba, trecerea prin canionul 7 scari a fost mai amuzanta caci Ancutza s-a intepenit cu rucsacul pe scara mare J

Noi nu am auzit nimic din cauza apei, dar canionul si-a auzit cate ceva ,,, 😉

Si uite asa am tot urcat prin padure “in instinctul muzicii” (ca sa citez un pusti de pe traseu) pana la cabana, unde am avut parte de o priveliste superba – se vede tot Brasovul. Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb cum ar fi sa te retragi din civilizatie ca bunicul lui Heidi, si sa traiesti la o asemenea cabanutza.,,,, Foarte frumos.

Obosite de “atata” urcus, noi incepatoarele (Aniela, Ancutza si eu) ne-am retras la somn devreme ca sa ne pregatim pentru  urcarea de duminica dimineata pana la Varful Piatra Mare (1854m).  Pana la urma am ramas doar 4 doritori de varf din 9, restul au ramas la cabana la soare.  Coborarea a fost crunta si pentru mine, nu numai pentru Ancutza. Mi-am fortat genunchii rau, dar imi imbunatatesc tehnica cu fiecare iesire 😉

“Si-alta data, si-alta data o s-o facem si mai, si mai lata,,,” Cu siguranta as vrea sa schimbam modalitatea de transport 😀

 

ANIELA + BOBOC :

Tezã

Piatra Mare. E o lege când te duci la munte: tot ce e mare e OK (ca exemplul de faţã), tot ce e mic –ferește-te ! (de ex. Jepii Mici). Un urcuș potrivit pentru un 30+ (sic !) ramolit ca mine (noroc cã au fost consumatori grei de alcool în grup ca sã nu rãmân eu chiar ultima).

Sus sunt niște mãgari tare simpatici și care își iau rolul în serios (mãnâncã tot ce apucã –comestibil sau nu, asta nu e un criteriu suficient pentru a refuza sã molfãi ceva –cred cã l-ar fi gustat și pe prietenul nostru Omar dacã nu era așa iute, adicã rapid).

Vezi frumos munţii în jos (ceea ce e de bine –dacã îi vezi în sus nu e așa impresionant, e chiar banal). Combinat cu o încremenire auditivã bizarã dã o impresie deosebitã.

Cabana, pe lângã faptul cã e curatã, e plinã de oameni simpatici și dacã nu ai televizor le asculţi telenovelele personale și adormi fãrã probleme. Vinul fiert este un mare atu al locului (chiar și la 9 dimineaţa).

Coborârea pe traseul tradiţionalist-familial e chiar suportabilã (eu am apreciat). Iar când ajungi jos la grataragii te simţi mândru de tine însuţi. E și o crâșmã cu bere ieftinã postatã fixa colo unde trebuie –de cum ai trecut râul sã mergi spre garã.

 

Antitezã

Tot trebuie sã urci. Nu e chiar spectaculos, daaar, pãdurea e frumoasã. Ceva în genul Anticristul lui von Trier. Dar nu am gãsit nici o Charlotte Gainsbourg dezbrãcatã. Poate data viitoare.

Canionul și Peștera de gheaţã sunt frumoase (canionul e chiar superb). Dar îţi trebuie ceva antrenament de pompier ca sã le guști (mai ales peștera).

La coborâre trebuie sã practici tactica modernã în 4 labe (asta dacã nu ai o dexteritate peste medie ; mult peste medie). Cel puţin funcţioneazã ceva. Putea sã eșueze și asta.

Sintezã

E frumos, mãi, ce mai. Si oamenii care ajung pânã la cabanã sunt mai de calitate decât în alte locuri cu acces mai facil. Iar poieniţe cu brusturi și urzici ca aici nu prea am mai vãzut.

 

ANDREI IVAN :

Pe Sapte Scari in sus
Pe un mare urcus
Rose Marie se zbate
Cu rucsacu-n spate
Plin cu mancare
Pentru fiecare
Sapte negri o urmeaza
Ei toti se minuneaza
De splendoarea canionului
Si de farmecul locului
Plus Andrei opt
Care-i cel mai copt.
Merg cu toti prin dumbravita
Ca s-aleaga-n poienita
Loc de poposire
Si de hodinire.
Dintre ei doi voinici
Au plecat ca un arici
Sa il ia pe un amic
Ce-o tras la masea un pic
Iata noua negri mititei
Cu supa, tzuica dupa ei
Si cu Omar zece
Care-i si intrece.

Ce inseamna sa fii singur vineri seara :))

Ma duc pe afara sa mai capat inspiratie

 

Mai jos cateva poze din tura:

 

Valea Urzicii

10 septembrie 2011

Materiale:
– 2 semicorzi;
– pitoane, ciocan;
– 2-3 frienduri plus cateva nuci
– espadrile de catarat

– obligatoriu casca (MUSAI !!!)

 Sinistra, fioroasa inumana, «rea, rea da’ buna», mie una, Urzicii mi-a placut!

Cum sunt maniaca si imi place sa am planul facut de luni, pentru weekend, sa citesc cat mai multe descrieri, comentarii, am incercat deci sa ma “docomentez, dom’le”! Despre tiza din Crai, mai mica si mai putin fioroasa, jurnale gasesti garla! Dar despre Urzica din Bucegi…hmmm. De fapt «Valea Urzicii» sunt mai multe, dar pe mine una ma interesa! Gasesc vreo doua descrieri, vad cam ce e pe acolo si DA, arata intr-un fel! «Andrei, PROTESTEZ ! Stiu ca am zis ca vreau dar mi-eee friiiiicaaaa! Nu mergem acolo :P»

Am fost o echipa de 6 insi: Octavian, Viorica, Roxana, Roze (Rosemarie, subsemnata) si Andrei X 2. Sunt sigura ca intr-o tura in viitor, vor fi si Andrei X 7, pe putin!

Andrei 2

Nu am reusit sa facem Valea Urzicii pana in platou, ne-am retras pe BMC. Usoara nu e, dar se poate! Am tinut mortis sa ne tinem de firul vaii, am incercat cu sarguinta, dar valea e frumoasa numai pe bucati! Am intrat pe ea la ora 10h30 si la BMC am ajuns la ora 19h.

Plecat-am gasca noastra vineri seara, din Bucuresti si-am pus corturile pe-undeva prin Poiana Tapului. Andrei nu poate sa-doarma fara o poveste, fara sa auda ceva in casti, asa ca de obicei asculta teatru radiofonic si cum e teatru din ‘50-’60, te cracanezi de ras va jur: e asa de chinuitor-amuzant! Nu stiu cum se odihneste dar de trezit, reuseste sa se trezeasca inaintea mea.

Am plecat (nu chiar) dis-de-dimineata si pe la 8h30 am intrat pe Valea Cerbului. La 10h30 am ajuns in dreptul bolovanului marcat de la intrarea pe Urzica. Vremea superba.

Creasta Picaturii- to do! 🙂

Santinela Vaii Verzi

 

Cum mergeam noi pe potecuta- poc! Pica ceva de sus. Cand ne uitam mai bine in sus: o veverita ce manca un con si arunca resturile in capul nostru 🙂

Incepem cu bine meritata pauza de masa

Valea vazuta din poteca Vaii Cerbului.

Primele obstacole nu ne pun dificultati si catareala libera, curata e foarte placuta. Nu e foarte clara, de la inceput, dificultatea traseului ce ne astepta.

Dar prima saritoare se materializeaza brusc in fata noastra. Peisajul s-a schimbat!

Are ~ 10 m inaltime, piton pe dreapta sus. Pleaca Andrei al meu, cap si apoi trecem toti, pe muchia din dreapta, intrand in primul canion al vaii.

Andrei asigura si vine momentul groaznic cand trebui sa urc eu, sa ma vada toti 😀 …. Viorica ma indeamna dar eu stau prost la capitolul curaj dar bine la capitolul teama/panica asa ca o bag pe Roxana la inaintare : «sa urce ea intai si-apoi vin si eu!» Da…cred ca Octavian are dreptate: e o teama pe care o ai sau nu o ai. Iar unii o controleaza mai bine, altii nu! De fapt e o prostie povestea cu scapatul de teama, gata!, ai capatat experienta, nu-ti mai e frica de inaltime, de stanca, de toate, etc, gata ai capatat incredere in echipament. Prostii!!! Au dreptate: e o teama pe care o ai sau nu o ai! Iar daca o ai…atunci cu ea ramai! Poate catareala…it’s not my cup of tea!

Dar sa revenim la saritoarea noastra : Roxana si Andrei (prichindeii) se descurca admirabil ! Si cand te gandesti ca asta e a doua sau a treia lor vale! Ma roade invidia! 😛

<

Prima saritoare a fost interesanta dar si infricosatoare: ”daca saritorile se inaspresc pe parcursul vaii? Aceasta a fost doar prima!!! Si uite cum a fost!”

Peisajul s-a schimbat evident! Lucrurile se inrautatesc mai sus. Ajungem la o saritoare, mai inalta decat prima, dar cam spalata, umeda si doar cu 3 pitoane. Cred ca Urzicii e complet uscata doar cateva saptamani pe an, in rest peretii sunt umezi, canionul e racoros si e in permanenta umbra, frigul iti intra repede in oase. Am cam suferit de frig in tura asta.

Pentru a castiga timp si pentru ca am hotarat ca nu putem trece 6 pe acolo, rapid si asigurandu-ne acceptabil, am hotarat sa ocolim saritoarea pe o branita, in dreapta.

Am economisit timp si de fapt dificultatea saritorii (i-as fi dat un 4A lejer), depaseste cu mult abilitatile mele de catarare. Branita nu e chiar comoda. Locul pare pasnic, dar este in realitate, foarte expus.

venim si noi pe acolo…

„Ratustele” mele pe vale s-au dus,
Stau cu bocancii-n apa si cu casca-n sus:

Ne continuam ascensiunea in primul canion si saritorile devin din ce in ce mai interesante:

De data asta, pleaca Octavian cap, pe dreapta in sensul de urcare:

Eu nu stiu cum pot catara oamenii astia, cu o tona de fiare agate de ham! Ai spune ca se compenseaza cu o tona de experienta, dar NU! Stiu ca Octavian a inceput doar acum cativa ani. E pur si simplu indemanare la catareala. Sunt de-a dreptul fascinata si inspaimantata!

Si iar vine randul meu la catarat. In vine sa fiu Toma Caragiu «EU ??? Eu? Eu, nu stiu, va dau cuvantul meu de onoare, eu nu stiu»…sa catar! Si iar o las pe Roxana. Odata ajunse deasupra saritorii, in siguranta, bineinteles ca ne da mana sa pozam: “foto-modeloaice muntomane fac reclama la noua colectie vara-toamna de casti, polare, hamuri, carabiniere si coboratoare” 🙂

Continuam pe firul vaii, fara obstacole importante, dar e totusi solicitant.

Urmeaza o zona mai deschisa a vaii unde ne oprim pentru pauza de sandvisuri, inainte de a aborda noua portiune. Aici Urzicii are o poienita tare placuta, inconjurata de branite cu jnepeni. Dar imediat apoi, firul principal al vaii se ingusteaza la loc.

Continuand, descoperim cu mare incantare o noua saritoare cu o fereastra maricica. Se pare ca saritoarea se poate depasi si prin exterior, printr-un spraiz larg, dar am preferat varianta cu fereastra pentru poze si pentru a mentine treaz interesul fanilor, pe site-urile de socializare!

Ajungem la prima saritoare inalta. Suntem tot in primul canion, desi partea deschisa a vaii, de mai devreme, te poate induce in eroare, crezand ca gata, ai terminat frumusel cu jumatate din Urzica !

Saritoarea are cam 25m, e umeda, sunt 2 pitoane cu 2 bucle vechi, in acelasi loc , cam la jumatatea saritorii. Una din bucle am luat-o cu noi pentru a putea extrage pitoanele batute fara a strica materialele noastre.

Pleaca tot Octavian cap.

Viorica se descurca admirabil avand in vedere ca nu isi luase espadrilele de catarat iar intrarea pe saritoarea asta e cam dubioasa, totul e friabil si te cam arunca si-nafara!

Andrei a cam tremurat de frig, asteptand sa-i vina randul la catarat! Ca sa nu mai mentionez ca IAR i se facuse foame! Bine, inteleg, suntem organisme pluricelulare, vertebrate si avem deci, nevoie de mai multe mese pe zi. Dar Andrei, daca nu mananca atunci cand il napadeste foamea , devine GRUMPY, un mic monstru vertebrat!

Asa ca inghite repede ciocolatile cu esteri, mono si digliceride, alginat de sodium, propionat de calciu (propionatul chiar ca are gust bun! 😀 ), conservanti, stabilizatori si crema de vanilie, urme de alune si nuci (asta ca sa nu te sperie si sa-ti arate ca produsul are si ceva organic), Andrei isi revine si catara si el saritoarea. Praslea, ultimul! 😛 Cred ca nu prea ii place sa catare ultimul.

O vreme continuam pe firul vaii si ma bucur in sinea mea, ca valea s-a mai imblanzit. Gasim si un bloc de zapada care, atins din greseala, a parait din toate incheieturile. Doar oare avalansa cum s-o auzi, daca un bloc micut, minuscul ca asta, iti da fiori ?

Mai departe, bolovanul asta mi-a pus mari probleme, abordarea a fost gresita, pe la jumatate m-a cuprins panica, asa ca am avut nevoie de mana lui Andrei si de o priza in mana Roxanei! 😛 Multumesc!

Team work :

O saritoare destul dificila ne blocheaza drumul. Aici exista o brana clara spre stanga (cum urci), dar nu stim unde duce. Nu ne-am incapatanat sa trecem direct aceasta saritoarea, ci am ocolit prin dreapta, revenind in firul vaii. Eram optimisti de progres, ascunsi sub o cornisa de piatra, palavrageam si glumeam pe seama lui Tom & Jerry, a Inspectorului Clouseau si a altora, asteptand sa fim asigurati, asta pana cand constatam cat de friabil e totul si zgomotul asurzitor al unor bolovani dislocati, ne-a inghetat sangele in vine!

Continuam pana cand un bolovan imens ne blocheaza drumul.

Octavian, de serviciu, filandu-ne pe toti.

Intram in al doilea canion si ajungem la marea saritoare. Are cam 25-30m. Hmmm…cercetam saritoarea :

Nu e prea placut in intunecimea saritorii, avand si cateva tone de piatra suspendate de-asupra capului, riscand sa o ia la vale din clipa in clipa. Locul nu e deloc menit sa-ti asigure linistea sufleteasca. Te copleseste !

“Asta da saritoare!” 🙂

Andrei privind cu respect :

Ah, in ce fizica superba stau! Fizica, ortodoxie : Doamne ajuta! ce saritoare nasoala (asta ca sa ma adresez tuturor niselor de  cititori):P , adancuri, abisuri si deasupra omul! Aaa…. De fapt nu pe de-a dreptul de-asupra ci am luat-o pe o brana, prin dreapta!

In interiorul saritorii curge apa si muschi vegetal acopera tot peretele stang. Saritoarea e total lipsita de asigurari. Sunt obosita si ma gandesc cu groaza ca trebuie sa cataram si aceasta saritoare. Cercetam cum s-ar putea urca dar hotaram sa nu o traversam  (Uraaaaa!).

Nu exista nici un fel de asigurare fixa pe ea, nimic amenajat! Pe unde ocolim ? Avem ceva probleme de orientare pentru ca memoria ne cam joaca feste si nu stim pe unde sa o evitam dar ne hotaram sa ocolim prin dreapta. Bate Octavian un piton exact la baza saritorii, pentru travereseu si trecerea se dovedeste a fi mai usoara decat ne asteptam. Nici una din saritorile din al doilea canion nu este pitonata. Noi am lasat doar acest piton.

Asa ca luam muchia aflata imediat in dreapta, pe o curba de nivel , nestiind peste ce vom da, dar gandindu-ne ca odata iesiti la lumina, vom castiga pe acolo inaltime, lasand canionul sub noi.

Piatra Mare si Postavarul

Ciucasul

Coarnele Tapului

Am iesit din vale, dar in continuare obstacolele nu au fost chiar de neglijat! Am urcat pe versantul din dreapta, pe niste fete de iarba…oarecum cu iarba. Conteaza enorm conditiile meteo, pamantul cu pietricele e foarte alunecos iar pe o ploaie, ar deveni inaccesibil!  

Iesiti din canion, Andrei il fileaza pe Octavian, prichindeii se giugiulesc iar eu, tinand cont de ora inaintata, de vant si de faptul ca in canion fusese foarte foarte frig si inghetasem asteptand trecerea pasajelor, nu reuseam deloc sa ma incalzesc si eram cu moralul la pamant! Nici nu stiam cat mai avem pana in BMC.

Nu a fost simplu nici pe fetele din dreapta, pana in braurile cu jnepeni. Octavian gasise un culcus de capre, de unde confortabil, ne-a filat pe toti. Eram atat de infrigurata incat gandeam ca nu ne vom intoarce vreodata sa facem si partea superioara a Urzicii.  Dar de fapt, cine stie! 😛

Asteptandu-l pe Andrei 🙂

Privelistea e impresionanta! Continuam printr-un valcel cam vertical dar rezonabil. Numai ca intrarea in valcel ne-a pus probleme. Andrei prichindel, pleacase singur, curajos, prin stanga, prin jnepeni si reuseste sa iasa in BMC, inaintea noastra. Ceilalti aleg varianta prin valcel dar intrarea e tare dubioasa.

Cat e el de inalt, i se terminasera picioarele si descataratul nu era o optiune! Asa ca Andrei al meu a trebuit sa astepte vreo 10 minute in ramonaj, cu inima cat un purice, sa ajunga Andrei cel mic sus, sa ii arunce coarda si sa fie asigurat.

BMC nu se ghicea inca, dar nici nu puteam fi departe pentru ca ne aflam chiar sub coltul crapat.

Prichindel ne striga ca a ajuns in BMC si astfel vine si randul lui, la filat. Numai ca nu gasea nici un tanc, nici o piatra, nimic! Asa ca  de voie de nevoie, in graba (Andrei cel mare, jos, nu mai rezista mult timp in pozitia incomoda), Andrei cel mic face sapte mii de noduri in jurul unor jnepeni. Nici cel mai priceput marinar n-ar fi reusit sa desfaca asa ceva! Se asigura si incepe sa fileze. Dar vezi tu, jnepenii sunt flexibili, coarda e si ea dinamica, Andrei cel mic aluneca vertiginos la vale dar reuseste sa arunce coarda  prin valcel si cu ceva peripetii, trec toti!

L-am numit Andrei cel mic spre diferentiere si cu Roxana – prichindei, pentru ca sunt tineri, tare copilarosi amandoi si amuzanti peste masura. Si de statura potrivita! 😛 Dar maretia sta in micime de data asta dar doar intr-o proportie foarte mica si numai de data asta, pe munte. Ea sta in multe alte lucruri care vor fi dezvaluite pe rand, in alte excursii. Sa speram la cat mai multe ture! 🙂

Si-am ajuns in BMC. Bucurie, maretia clipei, sentimentele traite?????…. aaaa…n-as sti ce sa scriu! De fapt nu scriu nimic: se desacralizeaza experienta daca vorbim despre ea! 😛

Ehhh, pe naiba! Nu scriu nimic pentru ca n-am simtit nimic, de fapt! Mi-era atat de frig, imi placuse valea dar eram atat de epuizata incat n-am avut timp de nici un sentiment maret, de plenitudine, implinire, reusita, Urzica urzicilor, fericirea de-o clipa, etc etc….. mi-era doar frig si voiam sa-ajung in sacul de dormit cat mai repede! 

Din BMC am ales sa coboram pe Valea Priponului si in continuare pe Valea Cerbului.

Creasta Morarului

Pe BMC parea ca cineva s-a plictisit si a impanzit totul cu sageti si marcaje. Era plin!!! 😦

Pe BMC

Omu

Uite-o capra! Inca una!

Capre pe Valea Caprelor 🙂

Seara la cort, tura a fost sarbatorita cu o afinata productie proprie marca Viorica & Octavian, cu sunculita afumata de la Roxana si ceapa rosie! Deja intrasem intr-o stare de ataraxie si pentru mine toate discutiile erau amuzante : cati bani a pierdut cutarica pentru ca meciul s-a mutat la Cluj, bani pe care un roman mediu nu i-ar face in ‘nspee mii de ani… si gunoaiele de la Babele si cum a luat-o avalansa pe Azuga pe cutarica… N-am prea participat la conversatie, eram in lumea mea: si ce-ar fi sa facem si Valea Comorilor… Mai da-mi putin vin…. filoxera melanogaster sau Drosophila…una e musculita de otet, alta e o chestie care ataca viile si una are ADN-ul cel mai apropiat de-al oamenilor….sau cel mai simplu?! Aouleu, Doamne! Sper sa nu fie oameni cu ADN-ul ca al drosofilei si daca sunt, sa nu fie in posturi de conducere! Paradisurile artificiale, Castanieda….daca as putea catara mai bine…. poate mergem in Alpi….dara’ lasa ca macar cu mintea tot ajung acolo….sunt multe locuri unde poti ajunge cu mintea dar unele substante te pot rataci…mai da-mi putin vin! 🙂

Peisajul cu care ne incepem duminicile, din ce in ce mai des in ultima vreme 🙂

 

In gara la Sinaia (unde i-am lasat pe Andrei si Roxana) am avut ocazia sa vedem si noi Orient-Expressul

 

Pentru documentare am folosit singurul jurnal gasit pe internet, facut de Dana&Baza

Dupa cum zic si ei, daca nu se ocolesc saritorile, traseul nu are nici o legatura cu gradul 2A. Si Cristea si Kargel zic ceva de gradul 4.