Pentru cateva fire de iarba in plus. Valea Seaca a Caraimanului. Valcelul Mortului

27 august 2011
Numele jurnalului mi-a venit de la melodia de mai sus si de la un pasaj de la  finalul traseului, o sa vedeti mai incolo de ce 🙂

Most wanted azi- Valea Seaca a Caraimanului cu iesire pe Valcelul Mortului (brrr…ce nume 🙂 )

Sa ii prezint pe cei 3 neinfricati 😀

Gabriela si Rosemarie

Eu

Ca prin minune, pentru sfarsitul asta de saptamana planurile erau facute: eu acasa la cratita si facut curat prin casa, iar Rose, la o plimbare cu colegele de serviciu, pe Jepii Mici, Babele, Sfinx, Cruce (ma tot batea ea la cap ca vrea sa le vada odata si-odata!).

Numai ca… vineri nu prea aveam stare. Cum sa stau eu acasa un week-end? Cand se mai anunta si vreme buna??? Imposibil asa ceva! :)) Vorbesc cu Gabi si ne hotaram sa incercam Valea Seaca a Caraimanului si Valcelul Mortului. Iesirea in sus la cruce ramasese restanta de acum 3 ani, cand am fost pe VSC- Braul Portitei cu Cristi. Nu stiu de ce am amanat atat tura asta, dar acum eram hotarat sa o duc pana la sfarsit.

Asa… nu mai zic de comentariile lui Roze, ii cam stricam planurile, dar cum ea tot voia sa vada Crucea, pana la urma a fost de acord 🙂

Caut pe net informatii despre traseu, printam ce gasim, descrieri si harti (despre Valcelul Mortului nu prea am gasit), pregatesc echipamentul. Prima data cand mersesem cu Cristi ramasesem cam ingrozit de o urcare pe fete de iarba, inainte de iesirea in Braul Portitei si acum eram curios sa vad cum percep zona, dupa ceva vreme de umblat pe vai si catarare. Am pus totusi in rucsac si un piolet tehnic, mai micut, sa fie acolo in caz de ceva, pe pantele de iarba :).  Sambata dimineata pe la 5:30, pornim voiosi spre munte, in masinuta Gabrielei.

Se anunta o zi superba.

 

Peretele Vaii Albe si Picatura

 

Lasam masina la partie si pornim in sus, pe sub firele de la telescaun. Dupa al treilea (sau al patrulea) stalp facem dreapta si intram in padure. Exista si o sageata alba, pe un copac, care indica drumul.

Repejor ajungem la intrarea pe vale, fara sa intampinam probleme de orientare, poteca e clara. Incepem tura-cum altfel – cu o pauza de masa 🙂

Voiam ca jurnalul asta sa fie foarte detaliat, sa foloseasca si altora, cu detalii de genul “a treia saritoare pe stanga, piton dreapta, urmatoarea prin boscheti”…etc. Dar se pare ca nu prea am tinere de minte, drept urmare o sa precizez astea numai la primele saritori 🙂 Plus continuarea din braul Portitei pe Valcelul Mortului, unde noi am fost putin “in ceata”.

O prima saritoare draguta. Cred ca se poate ocoli pe dreapta. Noi am urcat pe stanga.

 

Gabi si Roze pe saritoare

Tot pe stanga, cum urci,gasesti si un piton.

Urmeaza cateva saritori mai mici, pe care le abordeaza fiecare cum poate. Catarare simpla, frumoasa.

Intalnim si primul obstacol serios – tufele cu zmeura – mare, grasa, aromata, parfumata! 🙂 Dar perseveram si reusim sa depasim tufa dupa tufa :))

Deasupra celei de a doua saritori mai acatarii, se afla un piton batut chiar pe firul vaii, cumva pe centru.

 

Saritoarea cu bolovanul imens o trecem pe partea dreapta.

Dupa asta urmeaza imediat, cea mai mare (si grea) saritoare de pe vale – Zangur. Aici ajungem din urma, un grup de 3 persoane: doua doamne si un domn, pe la vreo 40 si ceva de ani, cred. Erau prima data pe vale si voiau sa faca acelasi traseu ca si noi.

De la Zangur incepe sa se vada Crucea, intr-un unghi foarte fain (o sa tot fie poze cu ea, a fost ca o Fata Morgana pentru noi; cand aparea, cand disparea, de ne apucase disperarea, la sfarsitul turei – “Dom’ne, da’ nu mai ajungem la Crucea aia azi?!?” :))))

Aici am facut marea prostie si am lasat grupul de 3 sa intre primul pe saritoare 😦

Din cauza lor am pierdut timp mult…Puteam ocoli pe stanga Zangurul dar noi voiam sa facem saritoarea…

Si incepe distractia. Pleaca domnul primul. Pleaca e un fel de a spune. Au incercat sa asigure la pitonul de pe partea stanga a saritorii (cum urci) dar nu aveau (sau nu au folosit) nici un dispozitiv de filat/asigurat. Au trecut coarda direct prin bucla echipata si atat. Apoi au frecat coarda pe toate partile, trageau cand de un capat cand de celalat, nu im idau seama ce au vrut sa faca. Au urmat apoi instructiunile doamnelor care se pare ca erau ceva mai experimentate: omul ala nu stia nici unde sa isi prinda bucla/caraba, incerca sa o prinda de rucsac, de curea, numai de ham nu!

In fine, dupa ‘nspe tigari fumate, constat ca au reusit treaca si ei saritoarea. Am aflat apoi de la niste prieteni, ca s-au laudat in fata lor ca vezi Doamne, ce buni sunt ei, au trecut la liber saritoarea, din prima si ca ne-au lasat demult in urma.

A si sa nu mai zic ca dupa aceea, ne-au bombardat o vreme, cu pietre de ne-a stat inima in loc! De la o vreme i-am auzit mult in stanga noastra, cred ca au gresit traseul…nu stiu ce sa zic…bine ca macar am avut liniste.

De la pitonul din stanga m-am lasat usurel pe fir si cu ajutorul unei balustrade au trecut si fetele.

Si mai departe, la rugamintile proprietarului de blog – voi continua eu insami (roze), povestea. Sper sa fie la fel de captivanta! 🙂

Urc si eu ultima parte a saritorii lui Zangur, cu ceva emotii, cand constant ca Andrei ma fila de sus, nonsalant, fumand!!!

Urca si Gabi, rapid.

O vreme, ne continuam ascensiunea pe firul vaii, fara prea mari dificultati. Constatam cu multa tristete, ca in Valea Seaca a Caraimanului ajung toate mizeriile aruncate de turisti, de la Cruce.

Tancul Uriasului

Ajungem intr-un soi de hornulet destul de umed – Gabi inainteaza prin spraitz, iar eu, fana impatimita a oricarui tip de ramonaj (de fapt ar trebui sa ii spun tehnica ramei-limaxului de stanca….posterior, ceafa, spate, mainile proptite bine, picioarele in fata, sus de tot ca sa nu ma ud…..si inaintez in stilul vierme).

O saritoare cu fereastra mica mica mica. Cine e subtirel (ca Andrei) poate trece si pe acolo. Dar pana si el a avut ceva probleme, a ramas intepenit si cu chiu cu vai a reusit sa scape de rucsac si sa se strecoare de partea cealalta. Noi am ocolit pe stanga.

Poza asta desi e miscata, imi place cum a iesit 🙂 (zice Andrei)

Dupa saritoarea de mai sus se afla un piton, pe partea stanga.

Un piton si-o manichiura impecabila !

 

Ajungem la saritoarea cu fereastra – prilej de  incantare si ocazie de pregatit album pentru facebook si pentru gloria eterna 😀

Deasupra ei pe partea dreapta- piton.

 

Parea atat de aproape si cand te gandesti ca abia spre 19h, am ajuns la ea!!!

Strunga Marelui V

Ajungem la saritoarea prelucie, unde fiecare a ales ce traseu crede de cuvinta,  iar spre finalul saritorii, pentru a evita un perete spalat, intram in jnepenis, mult in drepta.

Am iesit plini de rasina (dar mirosind frumos :D), obositi, si cu ace de jnepeni in tricouri, in bocanci, pana si in chiloti ! Traversarea pe la baza jenpenilor, cu haul in spate, a fost destul de palpitanta! Intrasem pe vale, pe la 8h30 si era déjà ora 13-14h.

Batalia cu jnepenii- am mers mult prea in dreapta, ca si data trecuta, si am avut ceva de furca cu jnepenii.

Ne oprim sa luam masa, snitele si  sanwichuri delicioase preparate de Gabriela si continuam, speriati de ora cam inaintata. Dupa pre-lucie ajungem la pantele de iarba care il speriasera pe Andrei, la tura precedenta, din 2009. Incerc sa il trag de limba pe Andrei sa faca o estimare,  cam cat mai avem. Aveam nevoie de o incurajare, oricat de departe ar fi fost estimarea fata de adevar ! Dar intotdeauna Andrei se abtine de la a face evaluari, chiar si cand cunoaste traseul ca pe prorpiul buzunar! Inspectam zona si pe pantele de iarba, pleaca tot Andrei  primul, dar uita sa ne lase coarda pt asigurare, asa ca daca e musai cu placere: cataram la liber!

Pantele cu iarba sunt (nitel) fioroase (nu strica luat si-un pioletul tehnic) dar de fapt, infricosatoare este expunerea.  Mie mi-a placut mult : am o mare incredere in cele 100 de fire, stranse cu nadejde in pumn si am prins si ceva tehnica : le folosesc doar pentru mentinerea echilibrului si mai putin pentru sustinere propriu-zisa. Tot de la Andrei si Gabriela am prins tehnica – vorba cuiva : cata incredere sa ai in confratii mai experimentati? MULTA ! ! 🙂

Si catinel, catinel ajungem in Braul Portitei, moment  in care realizam ca am ratat intrarea in Valcelul Mortului si ca e timpul pentru solutia “suna un prieten” 😛 Asadar il suna Andrei pe Cristi Boreal, care ne lamureste binevoitor, ca de fapt, trebuie sa coboram pe o potecuta, in dreapta, din Brau spre Valcelul Mortului.

Reusim sa ne dumirim pe unde e traseul si intram in valcel…… Din Braul Portitei (e o coama cu jnepeni acolo) se coboara cativa metri si se traverseaza pe o branita in firul Valcelului Mortului.

OOOO, boierie pe capul nostru : nu era umed, stramt : asa si-asa, bolovanii de inceput nu ne-au dat mult de furca, in mare destul de accesibil.

Asta pana la un punct: pana cand am dat peste o saritoare stramta si dificila, asa ca am ales varianta prin stanga. Am urcat, am dat de o poteca ce ne-a condus la o muchie accesibila …. de unde ne-am intors  in Valcelul Mortului. Ne-am si asigurat, pentru confortul psihologic mai mult 😛

eiiiii bine treaba cu valcelul asta se strica!  Nu putine au fost momentele cu emotii, valcelul s-a inasprit, stanca era rece si umeda. Mai sus solul s-a deteriorat mult (fata de ce vazusem prin jurnale mai vechi): pamant cu pietricele, totul foarte friabil, nu mai e vegetatie pe el si pragul de dupa fereastra s-a adancit mult. E de-a dreptul urat, cu risc foarte mare de accidentare a coechipierilor: avalanse de pietricele (ceea ce s-a si intamplat, cand o pietricica mica dar suficienta, s-a oprit in glezna lui Andrei!)

Din Braul Portitei spre vale

Creasta Picaturii

Brana de traversare spre Valcelul Mortului

In ultima parte, inaintam cu greu  iar cand iesim din valcel (si iesirea a fost un adevarat chin – mai crunt decat intreaga VSC) si dam in saua valcelui, ne izbeste vantul in fata! Déjà se facuse 18h si crucea nicaieri!

E timpul pentru  un nou telefon  cu gand sa intrebam : « din sa, de aici, o luam in drepta sau in stanga? e un perete in fata……» Numai ca binefecatorul nostru nu a mai auzit telefonul la timp asa ca am luat-o intuitiv prin stanga, pe carari si pe fete de iarba expuse, traversand cu inima cat un purice  vreo 3-4 muchii.

(La iesirea din Valcel, pornim catre Cruce in dreapta apoi ocolim pe partea stanga un perete. Se merge pe fetele de iarba, un pic ascendent).

Intr-un final, am ajuns si la cruce, dupa vreo jumatate de ora in care ne-am promis ca daca vom scapa cu viata, vom manca ciorba calda si papanasi pana la refuz, vom face numai trasee marcate si nu vom mai calca prin astfel de locuri, IN VECI … si ca gata, ne-am incheiat definitiv socotelile cu VSC! FOREVER EVER EVER! « Doamne’ de mult nu m-am mai bucurat atat de mult, sa vad o cruce….si nu la capatai! » 😛

Andrei- cam obosit 😀

Imi indica Andrei brana aeriana. Nu pierdem prea mult timp la cruce.

Era vant, pustiu, seara, asa ca ragazul a fost scurt (cat sa savuram « delicioase » vitamine din sticla Gabrielei) si am si pornit-o spre Cab. Caraiman. Constatam ca poteca s-a deteriorat si e surpata pe alocuri.

 

Umbra “Uriasului”

Pe drum supriza : dam de rupicapra si de progenitura ei. Sunt superbe capritele : au niste figuri atat de inteligente si curioase si pline de bunatate!

Imi tremura mana pe aparat de emotie, asa ca trag instantanee la nimereala: ce-o fi o fi! Exceptional de frumos iedutul.

Franti de oboseala, ajungem la telecabina, in Busteni, pe la  22h30. Pe drum revenisem la ganduri mai bune in privinta alpinismului, hotarand ca si hornurile Vaii seci aratau interesant pentru o posibila (dar nu in viitorul apropriat) ascensiune! 😛 O oboseala placuta si buna dispozitie se reinstalasere printre noi.

Cam astea au fost peripetiile noastre !

Dimineata- de la corturi

 

Roze a uitat sa precizeze ca a doua zi- duminica- la ora 8 a plecat si a urcat iar pe Jepii Mici cu colegele de la serviciu. Eu in locul ei imi inchideam telefonul si dormeam ca ….. pana la 12!!! :)) Bravo ei 🙂