Alpinismul s-a nascut oficial in august 1786, cand medicul Michel Paccard si
cautatorul de cristale Jacques Balmat si-au unit fortele pentru a urca
varful Mont Blanc (4807m), cel mai inalt varf din Europa occidentala.
Cum eu nu sunt prea priceput in ale povestirii, redau mai jos
fragmente din cartea lui Ionel Coman – “Doua secole de alpinism”,
presarate cu fotografii gasite de mine pe internet, incercand sa va
prezint prima ascensiune pe Mont Blanc, ca si alte intamplari din
istoria marelui masiv.

Să ne imaginăm o călătorie pe şoseaua care porneşte din oraşul
elveţian Geneva, pentru a urma, pe teritoriul francez, către
sud-est, cursul râului L’Arve. De-a lungul drumului peisajul montan
ne încântă, fără să ne captiveze în mod deosebit. Reţinem din
mers numele unor localităţi, ca Bonneville… Magland…
Sallanches… deodată peste păduri, în faţa noastră, foarte sus,
sclipind în soare ca o imensă piramidă din sticlă albăstruie,cupola de gheaţă a celui mai înalt pisc european apare plutind în
puritatea văzduhului.

Şoseaua traversează aşezări cochete, depăşeşte staţiunea balneară
Saint-Gervais, urcă din greu două rânduri de chei, se domoleşte
pe lângă comuna Les Houches, apoi intră într-o vale deschisă,
care se afundă către nord-est printre munţi.

Pe stânga, un abrupt continuu împădurit, cu creasta uşor dantelată
urcând la 2 985 m, căreia şisturile roşcate îi justifică
numele: Les Aiguilles Rouges.

Pe dreapta, o fascinantă desfăşurare de piscuri granitice, Les
Aiguilles de Chamonix, cu înălţimi de peste 3 800 metri, apoi alte
turnuri, creste, pereţi, culmi înzăpezite… ridicând pe umerii
lor marele pisc. Din acel tărâm aparent inaccesibil, prin verdele
pădurilor se prăvălesc râuri albe împietrite în curgerea lor
imperceptibilă, cu valuri sfârtecate de crevase şi adâncuri
albastre… gheţari renumiţi, ca Bionassay, Bossons, Mer de Glace;
Argentiere.

Ne oprim în piaţa centrală a localităţii Chamonix, lângă statuia
profesorului De Saussure şi a ghidului său Jacques Balmat.

Monument in onoarea lui Horace-Benedict de Saussure si Jacques Balmat

Aici prindem firul unei povestiri care începe cu mult în urmă.

In iunie 1741 apar la Geneva doi englezi sosiţi din Orient: dr. Pococke
şi prietenul său Windham, poreclit “ boxerul”.

Richard Pococke in costum oriental, 1738

William Windham

In ciuda sfătuitorilor pesimişti, ei organizează o expediţie spre
Munţii Blestemaţi. Sub apăsarea grijilor zilnice localnicii nu
păreau dispuşi să admire priveliştea şi cu atât mai puţin
piscurile, pe care le denumeau “Les Montagnes Maudites”, adică
Munţii Blestemaţi. Abia în secolul al Xl-lea, după înfiinţarea
schitului, apar denumiri în limba latină,” Rupes Alba” şi ”
Saxus Albuş”, considerate la originea lui” Mont Blanc”

Pococke si Windham au invitat alţi şase compatrioţi. Inarmaţi până în
dinţi, pornesc la drum călări, ajung la ţintă după trei zile şi
instalează o tabără cu santinele în faţa corturilor. Curând
constată însă că situaţia este alta decât li se spusese, că nu
sunt ameninţaţi de bandiţi ori sălbăticiuni, iar ţăranii par
binevoitori. Se lasă deci călăuziţi în regiunea gheţarilor, văd
ţapi sălbatici şi marmote, pe Mer de Glace toastează în cinstea
Amiralităţii britanice a oceanelor, apoi revin la Geneva, stârnind
senzaţie.

Litografie Mer-de Glace

Mer-de-Glace

Ei au fost primii turisti.

In anul următor apare expediţia inginerului genovez Pierre Martel, de
astă dată cu scopuri ştiinţifice: studierea florei şi faunei, a
ecoului, temperaturii, presiunii barometrice. Se fac schiţe şi se
tipăreşte o hartă.

Locurile rămân netulburate până în 1760, când soseşte la Chamonix tânărul Horace-Benedict, fiul consilierului De Saussure din Geneva.

Horace Benedict de Saussure

Venise pe jos, cu nelipsitul carnet şi ciocanul de geolog, pentru a face
studii, dar toate planurile sunt uitate la vederea uriaşului munte.
Strânge informaţii, imaginează un eventual traseu, apoi îşi dă
seama că propriile posibilităţi sunt depăşite. El se retrage,
oferind recompensă douăzeci de ludovici aur celui care va ajunge
sus şi pune să fie afişat anunţul pe uşile bisericilor din valea
Arve.

Timpul trece, insa amatori nu se ivesc. Vânătorii şi căutătorii de
cristale urcă doar atât cât ştiu ei că se poate, căci multe
pericole îi pândesc.

In cincisprezece ani, Saussure, devenit profesor de filozofie şi
ştiinţele naturii, a revenit la Chamonix de cinci ori, a dat de
două ori ocol masivului şi a pătruns singur pe gheţari. Ideea
ascensiunii îl obseda.

La insistenţele sale, în 1775, patru vânători fac o recunoaştere,descoperind cam la 4 000 metri marea suprafaţă puţin inclinată de
firn, cunoscută astăzi sub denumirea Le Grand Plateau, punct
important de reper pentru viitorul traseu clasic. Vârful rămâne
însă neatins.

Aflând rezultatul, Saussure revine la Chamonix pentru a opta oară, dă încă
o dată ocol masivului şi, convins că ascensiunea este omeneşte
imposibilă, consideră problema închisă, publicând în sfârşit
lucrarea sa “Voyages dans les Alpes”.

In 1783, nouă localnici cercetează gheţarul Bossons. După o
săptămână apar pe acelaşi gheţar; tânărul medic Paccard,
cantorul Bourrit şi trei însoţitori. Crevasele ii obligă şi pe
ei să dea înapoi.

Ghetarul Bossons

Michel Gabriel Paccard

In 1784, alte trei încercări zadarnice… însă Paccard a descoperit
o posibilitate de ascensiune, urmând spinarea paralelă cu gheţarul
Bionnassay, până la altitudinea vârfului Aiguille du Gouter (3 817
m).

Saussure află şi pune, în anul următor, să fie clădită pe drumul lui
Paccard o căsuţă de piatră. Acolo urcă împreună cu optpersoane, dar nu poate face mai mult decât măsurători, observând
printre altele că cerul deasupra munţilor este albastru, iar nu
negru cum se credea.

Michel Gabriel Paccard, de curând medic în sat, este prea sărac pentru
expediţii costisitoare. Perseverent şi bun cunoscător al muntelui,
are mari şanse de a deveni primul învingător, dar nu a găsit
tovarăşul potrivit. Fostul său prieten din copilărie, căutătorul
de cristale Jacques Balmat, îi refuză colaborarea, încercând o
ascensiune pe cont propriu.

Jacques Balmat

Astfel soseşte vara anului hotărâtor, 1786.

Saussure este pregătit pentru asaltul final şi, sigur de rezultat, trimite
la Chamonix martori, printre care perechea princiară Von
Mecklenburg. La începutul lunii iunie, şase oameni împărţiţi in
două grupe ating pe drumuri diferite marele platou de fim şi încă
mai urcă spre creasta finală de gheaţă, Les Bosses (Cocoaşele).

Pe urmele lor se apropie, repede şi hotărât, un singuratic: Balmat.
El a mai umblat pe aici. îi vede şi se ascunde printre stânci,supraveghindu-i. Ce fac aceştia pe drumul lui ? Aşteaptă răbdător… iată-i, acum stau pe loc… coboară!… au dispărut
în jos pe gheţar. Balmat urcă până unde s-au oprit ceilalţi,
lăsând semn o grămadă de pietre.

Jacques Balmat

Ziua s-a sfârşit, întunericul cuprinde culmile. Aşezat pe raniţă,
acolo unde povârnişul muntelui Dome du Gouter devine puţin plat
înainte de a se arunca vertical spre gheţar, solitarul înfruntă
gerul şi vântul aspru. îşi apără faţa cu o batistă, dar pânza
îngheaţă ; tremură jalnic, îşi loveşte palmele, se
fricţionează, nu închide ochii de teamă că va aluneca în
prăpastie. Nesfârşită pare noaptea, până se iveşte o geană
luminoasă la orizont. Balmat coboară, convins că ştie calea
sigură spre vârf, dar fără martori nu are rost să continue. Cine
va crede că a reuşit singur această ispravă ?

Ii trebuie un tovarăş, iar acesta nu poate fi decât Paccard.

De astă dată se înţeleg.

In seara zilei de 7 august fac amândoi bivuac pe gheţar, dorm numai
două ore şi pornesc mai departe. Dimineaţa îi prinde pe marele
platou. Soarele încă nu s-a ridicat peste culme. Frigul îi
pătrunde, când unul se dezmorţeşte spărgând trepte în gheaţă,
celălalt tremură,… urcă peste “Cocoaşe iarăşi taie
trepte… când Balmat oboseşte trece Paccard în frunte… se
apropie umăr la umăr, împreună.

Jacques Balmat si Michel Paccard

Din vale sunt observţi prin lunetă. Astfel se va preciza că au atins
piscul la orele 18 şi 23 minute, în 8 august 1786. Un curier
aleargă la Geneva să ducă profesorului Saussure vestea.

Pentru a paisprezecea oară Saussure vine la Chamonix, unde angajează
oameni şi pune să se construiască pe traseu două adăposturi, dar
toamna trece. Este nevoit sa mai astepte un an.

In iulie 1787, Balmat urcă împreună cu trei tovarăşi pe Mont Blanc,
făcând un fel de repetiţie generală pentru a garanta succesuldistinsului său client, care însă va mai aştepta în vale patru
săptămâni, din cauza ploilor. Acestea sunt atât de abundente,
încât însuşi notarul satului, tatăl lui Paccard, se îneacă
într-un torent. Indurerat, tânărul medic va lipsi de la următoarea
ascensiune.

Pe data de 1 august se poate porni la drum. Nouăsprezece călăuze sub
conducerea lui Balmat cară scări, prăjini, instrumente
ştiinţifice, echipament, provizii.


Profesorul poartă perucă, frac roşu, ghetre albe. Un pat de campanie, două
mantale, trei perechi de ghete, o umbrelă de soare completează
echipamentul său cu cele strict necesare.

Dr. Saussure pe Mont Blanc

Prima noapte este petrecută într-un adăpost, pentru următoarea se sapăo grotă în zăpadă. A treia zi apropie clipa memorabilă. Pantele sunt repezi, oamenii obosiţi suferă de sete. Profesorul urcă asigurat cu grijă între prăjini purtate de ghizii săi personali.

Schita de William Howard din timpul primei ascensiuni americane 1819

Voalurile negre distribuite de el îi apără pe toţi de arsurile feţei şi
pericolul orbirii, căci soarele este puternic. Vântul nu adie.
Priveliştea excepţională, cerul fără nori, apropierea vârfului
anunţă victoria. Calota finală este atacată pe drumul cel mai
scurt, care astăzi nu se foloseşte fiind sub ameninţarea
avalanşelor.

DinChamonix sunt urmăriţi prin lunetă. Familia sa ridică un steag,
satul aclamă. La ora 11, caravana atinge piscul.

Uitate sunt dezamăgirile celor douăzeci şi şapte de ani de aşteptare.

Saussure a devenit la rândul său un erou, dar un erou al ştiinţei.

Incepe imediat cercetările: compară albastrul cerului cu eşantioanele
sale colorate, verifică ecoul prin împuşcături de pistol,
determină temperatura de fierbere a apei, numără bătăile
pulsului… patru ore şi jumătate măsoară şi experimentează cu
barometrul, termometrul, higrometrul, electrometrul… şi câte alte
instrumente au cărat porterii. în sfârşit, umple sticle cu aer şi
zăpadă de pe vârf, apoi comandă coborârea.

Grupul lui Saussure coborand de pe Mont Blanc, dupa o a treia ascensiune (1787)

Peste opt zile apare, ca întotdeauna, şi un englez, Marc Beaufey,
repetând ascensiunea. In anul următor vor fi înregistraţi 101 turişti, peste încă un an, 1 500 ! Chamoniarzii devin ghizi şivor apăra până astăzi cu străşnicie breasla lor. Chamonix prosperă, devine mare centru de atracţie, traiul locuitorilor se schimbă pentru totdeauna, datorită celor doi oameni.

Ghid cu client pe Mer de Glace in 1900

Dupa ascensiune medicul Paccard duce un trai modest. Deschide o listă de subscripţie pentru a-şi tipări memoriul, fără să reuşească. El nu intră în atenţia publică şi, chiar dacă va ajunge cu
timpul judecător de pace, apoi primar, mormântul său va fi uitat în biserica satului.

Tovarăşul său de victorie, mai abil, este aclamat ca erou şi înnobilat de regele Sardiniei cu titlul “Jacques Balmat du Mont Blanc “. El primeşte încă mulţi ani admiraţie şi bani, i se scrie biografia. Cu timpul, rămâne un simplu ghid vârstnic, banii se termina si începe să caute ca altădată aur şi cristale. Avea 72 de ani când un vânător 1-a zărit pentru ultima oară sus, pe gheţar. A dispărut fără urmă, omorât de pietre sau înghiţit de o crevasă a muntelui său.

In centrul localităţii cosmopolite de astăzi, un monument îl reprezintă pe Balmat arătând cu degetul savantului Saussure drumul către marele pisc şi nemurire.


In anul 1816, se construieşte primul Grand Hotel, cu reputaţia că oferă camere de baie, ziare din toate ţările şi cele mai bune vinuri. Ghizii profesionişti formează în anul 1831 o companie, prima de acest gen din lume, cu reguli stricte şi tarife, un cerc închis care foarte rar va primi în sânul său străini de vale şi numai alpinişti de prima mână, ca Lionel Terray din Grenoble sau Gaston Rebuffat din Marsilia.

In 1860, regiunea Savoia se alipeşte Franţei, drapelul francez flutură pe Mont Blanc, iar împăratul Napoleon al III-lea vine să vadă gheţarul Mer de Glace. Indispus de starea drumului, ordonă să fie refăcut, astfel că se va călători comod, cu trăsura, în numai 8 ore.

Fotografie de pe Mer de Glace in timpul vizitei lui Napoleon al III-lea (1860)

Pe urmele trăsurilor se înfiltreză tehnica. La finele secolului al XIX-lea, oficii de transport pun la dispoziţia turiştilor primele “care alpine’”, strămoşii autocarelor. Bicicliştii apar pedalând spre Chamonix, iar zgomotul motoarelor şi mirosul benzinei devin ceva obişnuit.

In 1905, numărul automobilelor atinge media zilnică de 100 şi, în acelaşi an, creşte la 130 000 numărul călătorilorpe linia ferată îngustă electrificată, care din 1901 leagă Chamonix de restul
ţării.

In 1908 se construieşte calea ferată cu cremalieră spre Montenvers, care transportă la 1 913 metri altitudine turiştii dornici să vadă Mer de Glace; trei decenii mai târziu, numărul biletelor vândute anual depăşeşte 383 000.

In anul 1809, prima femeie ajunge pe Mont Blanc. Ea nu este însă o turistă cu bani, ci o localnică săracă. Nemăritată la 30 de ani, Marie Paradis găseşte că ar fi mai bine să-şi asculte logodnicul, care hotărâse să o ducă pe vârf, cu ajutorul altor ghizi. Ştirea ascensiunii putea să atragă mai mulţi vizitatori, deci mai mult câştig Treaba s-a dovedit anevoioasă, căci Maria nu s-a simţit pe munte ca în paradis… dimpotrivă, cădea jos epuizată, dădea din picioare plângând… astfel că ghizii au târât-o de braţe, au dus-o pe sus… până când scopul a fost atins, iar eroina fără voie adevenit “Marie Mont Blanc “.

Prima femeie pe Mont Blanc – Marie Paradis 14 Iulie 1809

Reclama îşi făcuse efectul, căci în anul următor a sosit însăşi împărăteasa Josefina. Ea a angajat 68 de ghizi, a vizitat gheţarul Mer de Glace, iar la plecare, după cum se spune, a dus ca amintire o
întreagă stână, cu vaci şi ciobani.


Fotografii din timpul unei drumetii pe Mer de Glace (1870)

Intr-o duminică din vara lui 1838 intră ai scenă şi o domnişoară bătrână, contesa Henriette d’Angeville. Decisă, la 44 ani, să scape de sub supravegherea părinţilor, ea evadează de acasă cu
punga plină, soseşte la Chamonix şi vede pentru prima oară uriaşul pisc.

Henrietted’Angeville

Imediat se întoarce la Geneva, consultă medicul, îşi face testamentul şi se desparte de cei mai buni prieteni, revenind la Chamonix.

Călătoria durează două zile. Ea trage la cel mai bun hotel, îndură ofense, neîncredere, prorociri nefaste, până reuşeşte angajarea oamenilor necesari. La orele 6, in dimineaţa plecării, se prezintă
în faţa hotelului 12 călăuze. Balcoanele sunt pline de curioşi. Trupa duce în raniţe: 2 pulpe de berbec, 2 limbi de vacă, 3 funzi ciocolată, 3 funzi zahăr, 12 lămâi, 24 funzi pâine, 18 sticle de
Bordeaux, un butoiaş cu vin de regiune, o sticlă cu coniac şi încă, la fiecare trei participanţi, câte o ploscă de limonada, o budincă şi… o oală cu supă de pui.

La micul dejun, domnişoara se mulţumeşte cu 4 ouă ochiuri, pe şuncă tăiată felii de un deget grosime. Ea poartă rufarie din flanelă roşie, pantalonaşi bufanţi până la glezne, rochie lungă, iar la
gât are blană “boa”’ foarte modernă. Peste părul coafat cu grijă şi-a pus pălăria verde, ultimul model. Astfel echipată, comandă plecarea.

Pentru început urcă bine, ba chiar refuză bastonul de doi metri şi jumătate cu cârlig ascuţit, iar mai târziu se dezleagă din frânghie.

După-amiază poposesc pe gheţarul Bossons, lângă insula stâncoasă Grands Mulets. In vreme ce ghizii se ocupau de provizii iar domnişoara îşi nota impresiile în carnetul legat cu mătase verde, un conte polon, turist ca şi ea, îi trimite cartea de vizită, rugând să fie primit pentru a conversa. Ei hotărăsc să organizeze cu ambele caravane un concert de cântece populare.

Noaptea pe gheţar a fost însă foarte rece. Henriette nu a închis ochii şi la ora 2 s-a declarat gata de plecare. Cu cât urca mai sus, moliciunea o cuprindea pe curajoasa contesă. Convinsă că i-a sosit sfârşitul, Henriette le spune ghizilor:

-Daca mor, promiteţi că îmi veţi duce corpul acolo sus şi îl veţi înmormânta! Familia vă va răsplăti.

-Fiti fără grijă, domnişoară, o asigură oamenii impresionaţi, veţi ajunge sus, vie sau moartă!

Din fericire, criza nu durează. Muribunda îşi schimbă rochia lungă care o incomoda, îşi revine, merge mai cu nădejde… La orele 13 şi 30 de minute distinsa alpinistă înfige pe vârf alpenştocul
“aşa cum un soldat înfige drapelul pe meterezele unei cetăţi cucerite” — va mărturisi ea mai târziu în memorii.

Cât a durat popasul, aşezată cu faţa spre Franţa, contesa a scris şase bilete către prieteni, demonstrând că nu i-a uitat. S-a lăsat ridicată de ghizi în braţe, cât mai sus, pentru a depăşi recordul Mariei Paradis, apoi a îngropat în zăpadă lozinca sa: “Vouloir c’ est pouvoir”, adică “A voi înseamnă a putea”.

La coborâre a înnoptat din nou la Grands Mulets, intrând a treia zi în Chamonix, primită triumfal cu urale şi lovituri de tun. Simpatica alpinistă a fost numită “la fiancée du Mont Blanc” –
“logodnica lui Mont Blanc “. Definitiv îndrăgostită de munţi, la 70 de ani încă mai făcea ascensiuni.

Si Romania a contribuit la aceste “cuceriri”, ale Mont Blancului.

In anul 1877, geologul Radu Porumbaru este primul roman care urca varful Mont Blanc. Vechea Carte de aur, aflată la sediul din Chamonix al Clubului Alpin Francez, păstrează numele lui.

Intre 1928 si 1938 au mai urcat inca 7 romani (e posibil sa mai fi fost si altii) , aproape toti membri ai viitorului Club Alpin Roman: Alexandru Colfescu si Gogu Popescu in 1928, Dr.Vasile Steopoe tot in 1928, Stefan Vasiliu si ing.Nitescu in 1934, Mircea Sterescu si Leova Stolear in 1938.

Surse si documente folosite:

Ionel Coman – Doua secole de alpinism

http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/

http://www.xtrem.ro/articole/661/despre-alpinismul-clasic-cu-marian-anghel.html

alte site-uri (pentru imagini)­

Advertisements