Sfaturi de demult

show_c3b75bc7d0945e(448, 46);

„Dacă vreţi să simţiţi vieaţa din plin, luaţi drumul munţilor! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce!” – Niculae Butmaloiu

Salutare, prieteni !

M-am gandit ca nu strica sa va prezint cateva fragmente din “Calauza mica- Mos Butmaloiu” si din Cartea Muntilor – Bucura Dumbrava”, pline de invataturi si sfaturi.

Desi a trecut mult timp de la scrierea lor (1927, respectiv 1924), sunt actuale, mai ales daca aruncam o privire la comportamentul unora pe munte, care se manifestă total nepotrivit faţă de cei din jurul lor, sau faţă de natură.

“Domnilor Excursionişti,

Excursia de unul singur nu-i bună, că multe i-se poate întâmpla unui om, fie el cât de sănătos; ori capătă vre-o ameţeală, ori rătăceşte drumul şi nenorocirea-i gata!

Plecaţi totdeauna în grup şi-i bine sa nu uitaţi a vă lua şi un băţ de munte, un baston bine ferecat, cu capătul de sus încovoiat, ca să-l puteţi purta pe braţ, la nevoie!

Aş vreri eu să vă arăt că bastonul ăsta nu-i numai o glumă, ci el îi de mare ajutor la urcuş, asemenea cât şi la coborâş, căci are omul bun sprijin şi nu mai are nevoie să se apuce de ierburi sau de alte plante, care se pot rupe şi-i pot prăvăli în cine ştie ce iad de prăpastie.”

„Dar, mai sânt şi altele, domnilor excursionişti! Când întâlniţi vre-un drumeţ sau vre-un cioban, căutaţi de vă daţi în vorbă cu el şi-l luaţi tot cu frumosul şi cu vorbă bună şi prietenoasă, că-i bine să ai prieteni şi prin munţi, nu numai la oraş; căci se întâmplă adeseori să fie mai buni cei din munţi! Apoi, mai poţi avea nevoie de-o îndrumare, ori să afli vre-un drum mai scurt şi mai deadrept! Lasă atunci pe „tu” şi mai ales pe „mă”, care strică pe dată voia bună a oricui!

Mai departe, când se întâmplă de sar câinii la grupul d-voastră, nu daţi în ei cu bolovani sau altceva, căutaţi numai să vă apăraţi; nu fiţi haini la lovitură, ca să nu vă atrageţi ura ciobanilor, că ei pot multe prin munţi, nu sânt aşa oricum, cum cred cei de la oraş! Iar de ţi s’a întâmpla să ai cu unul vre-o ceartă ceva, nu-i spune numele dumitale, că te ţine minte şi te urmăreşte şi altădată, şi se răzbună când cu gândul nu gândeşti: ori că pe vre-o noapte ploioasa te lasă fără adăpost — că şi el e stăpân în bordeiul lui, — ori că pe vre-o negură când eşti ameninţat să te rătăceşti, le îndreaptă pe drumul pierzării. Eu, de patruzeci de ani, de când tot umblu prin munţi şi peste munţi, mi-am făcut prieteni pe toţi ciobanii, de la cel mai marepînă la cel mai mic şi vă pot mărturisi că de mare folos mi-a fost aceasta; fiindcă simt printre ei mulţi oameni de inimă.

Dar sânt unii excursionişti — despre care veţi spune şi d-voastră cu mine că nu prea sânt întregi la minte, — sânt din aceia, cari trecând pe drumuri însemnate cu culori, le murdăresc cu noroi, cu pământ sau cu bălegar; ori când întâlnesc stâlpi-călăuze,— care poartă câte o tablă de scândură, pe care scrie „spre casa Peştera” sau „spre Sinaia”t — ei găsesc cu cale să le rupă jos şi să le arunce, parcă nu-i încape lumea de ele! Alţii se luptă de scot din pământ fitece stâlp gros sau subţire, îl duc în spinare o bucată de vreme, până ce ostenesc şi apoi îl aruncă şi mai fac apoi haz de un lucru aşa zăpăcit şi prostesc!

Venim acum la grupul d-voastră, al excursioniştilor; e bine să plecaţi dela început liniştiţi şi potoliţi, să nu gonească unii prea repede (lasă, că nici pentru ei nu-i bine), dar vă puteţi despărţi unul de altul şi vă puteţi rătăci! Fiind apoi prea departe unul de altul, la urcuş, cel dinainte poate dărâma vre-o piatră pe nebăgate de seamă, şi poate lovi pe cei din urmă; asemenea şi la coborâş, cei rămaşi prea în urmă, pot lovi pe cei din cap! Pentru aceasta, întotdeauna este bine să nu vă jucaţi dărâmând sau dând drumul la bolovani mari sau mici, fiindcă, puteţi lovi alte grupuri de excursionişti, ce s’ar află în drum ! Trecând prin ierburi uscate, nu te daţi foc; sau, de aveţi într-adevăr nevoie să faceţi foc, să-l stingeţi bine la plecare şi să-l acoperiţi cu pământ, ca nu cumva să se aprindă pădurea.

Dacă, pe neaşteptate, se întâmplă să se schimbe vremea, e mai bine să faceţi calea întoarsă, chiar de nu ploua şi-i numai negură—(ceaţă groasă) căci puteţi pierde drumul şi vă puteţi trezi prin locuri prăpăstioase, unde să vedeţi moartea cu ochii! Opriţi mai bine grupul şi vă sfătuiţi, apoi mergeţi strânşi laolaltă şi din când în când strigaţi, trageţi câte-un chiot şi faceţi larmă mare, că pot fi oameni rătăciţi prin apropiere, pe care îi puteţi scăpa de la pierzare; sau puteţi găsi chiar d-voastră salvarea, întâlnind vre-un cioban sau alt om, care să cunoască bine muntele şi să vă dea o mână de ajutor!

Dar, pentru orice întâmplare, cei mai cuminte lucru e să luaţi o călăuză, căci altfel, necunoscători fiind, sau cunoscând drumul pe jumătate, nu vă puteţi bucura în tihnă de excursie! Cele mai vestite călăuze din Sinaia sânt din familia Pascu, mai ales Costică şi Filică Pascu. Ei sânt oameni de buna omenie, gata oricând la un serviciu şi care, fie zi, fie noapte, sânt ca la ei acasă prin potecile munţilor! Şi nu e bine să vă scumpiţi la un ban mai mult de dat unei călăuze; căci ei, în adevăr, îşi merită banul !

Apoi, de la o călăuză ai şi multe de învăţat: îţi explică potecile, îţi spune numele munţilor şi văilor pe unde treci de ţi-se întipăresc în minte şi poţi povesti şi tu altora cum şi pe unde ai umblat; altfel, zău, nu eşti departe de caii şi boii cari pasc şi degeaba ţi-ai frământat picioarele prin munţii Bucegii.

Mai sânt unii cari nu pornesc ia drum fără băuturi spirtoase şi aceasta este o mare greşeală! Coniacul singur e bun şi acela amestecat cu apă, — mai bine de trei părţi apă, – că nici coniacul singur, nici apa singură nu sânt bune! Chiar vinul, jumătăţit cu apă, încă este foarte bun şi nu strică să ne umplem sticlele la plecare, că apă rar găseşti în Bucegi! Acum, dacă se întâmplă să găseşti apă, e bine cum ai băut un pahar, s’o şi porneşti la drum altfel te moleşeşti şi te faci greoi!”

Calauza mica- Mos Butmaloiu

“PLECAREA

Clipa plecărei „Clipa plecărei la munte are o mare însemnătate, pentrucă atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi. Închipuiţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuţi în ale muzicei. Şi excursia poate şi trebuie chiar să fie şi ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios.

Iar începutul începuturilor este exactitatea. Sosirea la ceasul hotărât la locul de întâlnire e cea dintâi notă plăcută.”

Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e deajuns să soseşti la vreme, trebue să soseşti şi cu voe bună. Mai ales dacă cerul e întunecat şi vântul bate a ploaie. Atunci zâmbetul tău să înlocuiască zâmbetul soarelui. Se’nţelege că acest zâmbet în zori de zi le vine mai uşor unora decât altora. Cei cari au darul să se deştepte ca ciocârlia, cântând, sunt drumeţi născuţi. Dar cunosc şi eroi, cari cu toată oboseala ce o simt, când se scoală la ceasuri neobişnuite, ascund această infirmitate subt un surâs de mare preţ moral. Şi să porneşti cu nădejde, iar nu cobind a rău.

Este o deosebire fundamentală între o cobe rea şi un turist prevăzător. Aceea e în stare să’ strice expediţia cea mai frumoasă prin atmosfera de critică şi de fricoasă nemulţumire ce răspândeşte în jurul ei; pe când cel de al doilea întâmpină şi învinge toate greutăţile prin cuminţenia sa, prin desăvârşirea echipamentului său material şi moral.

Ce însufleţite sunt plecările, dis de dimineaţă, când muritorii cei de rând, — „regretabilii muritori”, cum zice un prohod modern, — moţăie încă şi habar n’au de tainica frumuseţe a zorilor. Iar tovarăşii drumeţi se înfiinţează, unul după altul, la locuinţa unuia dintre ei, unde vorbesc încet, ca să nu fie supăraţi „regretabilii” din casă. Ni s’a întâmplat chiar, într’o vilă, unde ne aflam numai noi drumeţii, şi unde nu era nici o primejdie să trezim pe cineva din somn cu tropăitul ghetelor noastre ţintuite şi cu glasurile noastre vesele, să umblăm în vârful picioarelor şi să vorbim pe şoptite. Era cea dintâi excursie a noastră de iarnă în Bucegi, era un avânt îndrăsneţ spre necunoscut!

Fericirea acestor plăceri e plină de sfială; bucuria e atât de mare, încât inima abia îndrăsneşte s’o creadă.

Adică vom porni! Vom porni spre raiul munţilor. Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viaţă jcu totul nouă, fără’grije, fără răspundere sau datorie, o viaţă neîncepută, închinată numai fru-museţei şi veseliei celor mai curate şi sănătoase. Vom fi ca copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de clipele de faţă, ne vom opri însă conştienţi la frumuseţea acestor clipe; fericirea noastră va fi îndoită, spontanee ca a copiilor şi intensificată prin pricepere.

TOVARĂŞII

Bagă la cap, drumeţe, şi nu pleca la munte cu or şi cine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul. Tu, catană, alege-ţi bine căpitanul. Iar tu, căpitane, nu primi decât cătane zdravene.

La începutul turismului în Bucegi recrutarea se făcea de obiceiu de către un domn convins că iubeşte munţii şi care, cutreerând parcul Sinaei, îşi aduna o ceată de tovarăşi — ca să nu-l găsească plictisul în tete-â-tete cu natura adorată. În folosul sporirei numărului el nu se dădea înapoi nici în faţa cucoanelor celor mai improbabile, nici în faţa moşnegilor venerabili. Ca leul răcnitor din Scriptură el căuta să înghită tot ce-i ieşea în cale.

Rezultatul era adeseori o trecere grabnică dela comedie la dramă şi dela dramă la jalnică tragedie. Voinicosul pionier nu ştia că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primeşte pe cei cari vin la el, că el selecţionează fără milă—după legea firei întregi.

Nu te lua deci, drumeţe, după anticul pionier al turismului din valea Prahovei! Cercetează-ţi tovarăşii, fiziceşte şi sufleteşte, şi vezi dacă sunt buni de codru verde. Şi dacă eşti căpitan, potriveşte greutăţile excursiei după însuşirile trupeşti şi intelectuale ale catanelor. Sunt mulţi cari ar fi ajuns cu vremea bune elemente ale drumeţiei, dacă cea dintâi încercare n’ar fi întrecut puterile lor.

HAINELE ŞI DICHISUL DRUMEŢULUI

Estetica este tot atât de însemnată pe munte ca în saloane. Ea este însemnată faţă de tovarăşi, precum şi faţă de munţi, a căror armonie nu trebue rănită prin linii sau culori urâte. Acest adevăr, pe care orăşanul l-a descoperit după multe cugetări şi experienţe, îl ştie ţăranul din instinct, sau mai bine zis din instinct îl îndeplineşte. În straiele sale seculare el e totdeauna în armonia cu natura. Şi oare de ce sunt frumoase hainele ţărăneşti? Pentrucă ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arată cu vreun gând provocator, ci le urmăresc cu cuviinţă şi cu logică.

Cuviincioasă şi logică să fie şi îmbrăcămintea, drumeţului.

O călăuză cunoscută a Sinaiei, vestitul Ioniţă Chioru, urât foc la faţă, dar falnic când şedea călare pe unul din cei şase zmei ai lui, avea un simţ deosebit pentru estetica drumeţilor. Când întâlneam o ceată de turişti improvizaţi, cu pantaloni şi surtucuri de oraş, şi femeile cu ghetuţe de lac şi pălării înflorite, şi ne întrebam: „Cine-or fi ăştia?”, Ioniţă Chioru zicea cu dispreţ: ,,Cine să fie? Junghie, tuse şi sdreanţă”.

HRANA

Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurei. Dar pentrucă spiritualitatea aceasta nu e încă „de nasul nostru” pământesc, un vis mai modest s’ar mulţumi cu neatârnarea dobitoacelor, care-şi găsesc îndestularea pe toate poienile. Am porni atunci la drum fără povară şi fără grija clipei când se vor isprăvi merindele şi va trebui, numai din pricina lor, să ne coborâm la vale. Ca doar nu putem lua cu noi trei furgoane cu de ale mâncărei sau o coloană întreagă de voinici, cum zic cei din ţara Făgăraşului flăcăilor cari duc „pocul” la munte. Suntem, vai, copleşiţi şi pedepsiţi cu nevoi fizice de care „musai” să ţinem seamă!

Îndată ce vorbim despre turism, limba călăuzelor de dincolo ne vine în minte, limba lor nostimă şi pitorească, împestriţată cu cuvinte germane sau ungureşti, strâns legată de amintirele noastre din munţii Negoiului, Parângului sau Retezatului !

Chestia hranei ne fiind uşor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretenţiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere şi ceaiu, iată un şir de bucate durabile, hrănitoare şi gustoase şi mult mai lesne de transportat de cât cutiile de conserve. Se’nţelege că trebuie şi zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant. Şi dacă mai adăogăm o bucată de unt proaspăt în traistă, nu cred ca Lucul să se fi ospătat la vreunul din vestitele sale prânzuri ca noi drumeţii. Că, de, dacă nu ne este încă îngăduit să bem roua de pe iarbă şi să mâncăm mirosul florilor, cu smerită supunere ne bucurăm de ceeace e voie să facem, ridicând ceasul prânzului la rangul unei plăceri negative.

Ce bună e această plăcere, după ce ai umblat cinci sau şapte ore de a rândul şi ţi-e foame! Căci alta e foamea de sus şi alta cea de jos: cu toată negativitatea ei, cu toată nevoia materială din care se trage, foamea de sus conţine un pic de spiritualitate, fiind datorită unui avânt sufletesc spre frumuseţe şi spre culmi. Şi ce bună e setea, când ai umblat mult fără să găseşti apă, şi ţi-e cald! Te culci peste izvor şi sorbi, şi sorbi, şi eşti îndată convins de adevărata existenţă a ambroziei, pentrucă ştii că această băutură a zeilor era uşoară şi dulce ca izvorul blagoslovit din care te adapi.

Iar noi, drumeţii din Bucegi, am căutat un nume mai local pentru astfel de băuturi divine, şi am închinat lui Zamolxe un amestec de zăpadă cu zahăr şi cu câteva picături de lămâie, numindu-l zamolxiadă. Am văzut cu ochii mei pe cel mai turistic poet al nostru răpit până în cerul al şaptelea de vreo două zeci şi nouă de ceşti de zamolxiadă, pe care le băuse una după alta pe vârful Omului.

ECONOMIA FORŢELOR

Nu vorbesc de economisirea forţelor pentru acei cărora li s’ar potrivi porecla din cântecul vechiu despre boierii Bălăceni—: „cei nebuni de vitejie.”… drumeţească. Acestora nu le trebuie nici un sfat, pentrucă nu l-ar primi. Puternicul lor temperament nu se disciplinează decât prin sine însuşi, dupăce şi-a făcut de cap; dupăce au înghiţit kilometri şi munţi şi s’au jucat cu prăpastia, cu vijelia şi cu viforul, chiar natura îi sileşte să înţeleagă câte o învăţătură practică. Dar nici atunci „nebunii” nu se căiesc de îndrăsneala lor, ci se închină râzând ca un viteaz înaintea unui alt viteaz. Acest temperament e rar în România actuală. El a înflorit în epoca haiducilor, fireşte sub o altă formă socială.

Celor ascultători însă li se poate spune cu folos: economisirea îndoeşte forţele fizice. Ea începe dela plecare. E bine să porneşti cu pas domol şi măsurat, mai ales dacă ţi-a venit greu să te scoli şi eşti încă amorţit de somn. O sforţare prea timpurie îţi taie genuchii pentru toată ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimţite, şi-ţi dă putinţa să-ţi grăbeşti pasul ori când vei vroi, chiar la sfârşitul unui drum cât de lung. Triumful turistului cuminte e să se întoarcă cu toate încheieturile „unse”, iar nu înţepenite. La acest din urmă rezultat, — să rămâi cu muşchii îndureraţi, — poţi ajunge şi în două ceasuri, dacă te sileşti şi faci paşi prea mari pentru lungimea picioarelor tale.

Un obiceiu neomenos al celor cari umblă mai bine este să pornească din nou tocmai în clipa când cei mai slabi i-au ajuns, dorind să se oprească şi ei ca să-şi potolească inima. Să nu zici că se pot opri singuri. Celor de o potrivă de puternici cu tine nu le pasă, fireşte, dacă mergi înainte, cum nu le pasa să umble în urma tuturor celorlalţi, sau alături de ei, sau în capul coloanei, pentrucă repeziciunea pasului atârnă numai de voinţa lor. Tovarăşul mai slab sau mai neînvăţat însă trebuie cruţat, el trebuie strunit puţin câte puţin, iar nu zdrobit prin superioritatea ta. Il oboseşti adânc să te vadă pornind, când a ajuns lângă tine. Ci aşteaptă-l şi mai stai puţin cu el. Cel mai uman lucru este să-l laşi să meargă înainte, — e vorba de drumuri lungi, — aşa ca pasul lui să fie normal pentru ceilalţi.

Se’nţelege că un bun conducător trebuie, la nevoie, să facă pe „locomotiva” şi să tragă vagoanele din răsputeri, când e vorba, de pildă, să ajungă la un adăpost înaintea furtunei sau până nu s’a întunecat. Dar astfel de sforţări trebuie ocolite cât de mult într’o chibzuială înţeleaptă a excursiei.

Greutatea pe care o duci în spate, să nu-ţi împedice răsuflarea, nici să nu grăbească bătăile inimei. Multe accidente nenorocite în Alpii din străinătate se datoresc unei supraîncărcări a turiştilor cari umblă fără călăuză.

ÎNTREBĂRILE

Un bun turist, dupăce a pornit la drum, nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar, despre lungimea căei, despre ceasul popasului şi ceasul sosirei la ţel. Motivele acestor iscodiri nu pot fi decât oboseala trupească sau intelectuală şi curiozitatea; — curiozitatea nu e interes: acesta e adânc şi răbdător, pe când cea dintâi se oboseşte repede şi e superficială — oboseala trupească este o greşeală mare la munte, pentrucă dovedeşte că te-ai hotărât să faci o expediţie fără să fii sigur de forţele tale; iar oboseala intelectuală, adică scăderea interesului pentru locurile prin care treci, arată lipsa de pricepere pentru natură.

Turistul cel bun poate însă, şi trebuie chiar, să afle numele ţinuturilor, munţilor şi văilor care-l înconjoară, direcţia potecilor ce se despart de a lui; cu cât bagă mai bine în seamă toate aceste amănunte, cu atât mai bine va putea să conducă la rândul lui.

Se’nţelege că atunci când vrei să pătrunzi într’un ţinut necunoscut, unde nimeni din grupul tău nu ştie drumul, — un fel de excursie frumoasă de tot, dar numai pentru drumeţi cu experienţă, — este nevoie să întrebi pe toţi cei cu cari te întâlneşti, pe ciobani, pe ţărani sau pe alţi turişti, despre direcţia drumului, despre depărtarea până la un loc de popas şi de apă. În timp de vară nu poţi rătăci de tot pe plaiuri. Chiar dacă negura îţi închide vederea din toate părţile, aşa că nu mai ştii nici direcţia din care ai venit, n’ai decât să strigi din răsputeri, acolo unde simţi că coasta se lasă la vale: „Mă ciobane, mă-ă-ă!” şi, văile fiind mai toate locuite de turme, nu trece multă vreme până se arată, prin pânzele albe ale ceţei, un punct mai închis, care urcă repede, iese apoi din nori în chip de ciobănaş cuminte şi te îndreaptă.

CUVIINŢĂ

Nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviinţă de cât la munte, subt cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într’un salon. Pentru că, sus acolo, e numai armonie, şi cea mai mică disonantă ia proporţii la care nu ajunge în cacofonia oraşului. Micile servicii mutuale alcătuesc o parte esenţială a cuviinţei.

Unii turişti cu experieţă zic că, în clipa când se iveşte primejdia şi nevoia sforţărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” şi să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că aceşti turişti nu sunt nici gentlemeni englezi nici ţărani români. Un gentleman s’ar simţi dezonorat, dacă şi-ar fi pierdut cumpăna, şi deci cuviinţa, într’o împrejurare gravă; iar echilibrul ţăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviinţa lui nu dă greş nici odată, mai ales când e în faţa unei femei culte.

Afară de cuviinţa faţă de oameni, este şi cuviinţa faţă de natură. Pe cât este aceasta de desvoltată în ţările muntoase străine, pe atât e de necunoscută în Bucegi şi pe celelalte plaiuri ale ţării. Dacă Elveţienii fac un drum, sau clădesc o casă de adăpost sau un funicular, ei lucrează, astfel ca, în afară de suprafaţa întrebuinţată, să nu se strice nici o palmă de loc, să rămâie neatinse coastele, pădurile, stâncile şi chiar iarba: cu florile, împrejurul caselor de adăpost nu vezi mormane de cutii de conserve golite şi de hârtii murdare. Păzitorul ca şi drumeţii au grija curăţeniei locului. Ei ar privi ca pe nişte barbari pe-acei cărora nu le-ar fi drag fiecare copac şi fiecare fir de iarbă.

Mai este o necuviinţă îndoită faţă de natură şt faţă de oameni, aceea a drumeţului sgomotos. Acest prost nu vine decât dela oraşe. Ţăranul la munte nu simte nevoie să ţipe şi să râdă în chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un. chin pentru cel care umblă mai mult tăcut, ca să: asculte simfonia naturei.

Întorcându-mă odată de pe vârful Omului, însoţitorul meu ţăran îmi zise: „Ce zi frumoasa am avut n’am auzit glas de om”.

STÂNELE

Nu e cioban sau ţăran care a ciobănit, — şi cei de pe la munte au umblat mai toţi cu oile, — căruia să nu-i fie dragă această meserie. „Ai venit sus la noi, la aer”, îţi zice binevoitor baciul, ieşind din gura neagră şi joasă a stânei, în lumina soarelui. Iar unul răspunse, unui turist, care-l întrebase, dacă nu-i e urît în singurătate: „Nu sunt singur, sunt cu oile şi cu munţii.”

Cu cât plaiurile sunt mai neumblate, cu atât ciobanii sunt mai îndatoritori şi mai credincioşi datinelor vechi de ospitalitate. Mi s’a întâmplat de mai multe ori, să mă fii ospătat pe mine şi pe însoţitorul meu şi să nu fi vrut să primească nimic pentru asta. Darul dela stână nu se plăteşte. Iar dacă se întâmplă ca ciobanii să nu fie primitori, pricina nu e alta decât că au avut experienţe neplăcute cu turişti fără creştere şi lipsiţi de tact. Asta îl scârbeşte pe ţăran pentru multă vreme.

Câte ceasuri tihnite am petrecut la vatra ciobanilor ! La vatra aceea milenară — un colţ al încăperei căptuşit cu bolovani, ca să nu ardă bârnele dela perete, lângă care şi vorbeşti de aceleaşi lucruri ca acu o mie de ani, de oi, de lupi şi de urşi. Iar de jur împrejur stau strajă, de zece mii de ani, munţii falnici şi brazii înalţi, neatinşi de luptele şi de zvârcolirile umanităţii de pe şesuri, chiar dacă ele trec câte odată şi peste coamele munţilor ca un val de nebunie. Valul se duce, cu nebunia lui, şi sus rămân stâncile, codrul, apele şi stânele. Iar când, după topirea zăpezilor, cântecul apei se’ntăreşte, codrul înverzeşte şi păşunea înfloreşte, atunci, împrejurul stânelor sure, sună tălăngile amestecate cu behăitul meilor şi cu lătratul câinilor, şi baciul cuminte vorbeşte de oi, de lupi şi de urşi, şi, câteodată cu îngăduială, şi de nebunia lumii. El simte că oricât de mult s’ar lăuda această lume cu drepturile şi puterile ei, ea nu fiinţează decât prin munca baciului şi a fratelui său întru cinste şi hărnicie, plugarul.

FLORILE

Să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărât s’o duci până acasă şi s’o îngrijeşti, aşezând-o într’un vas cu apă.

Să nu dai în unele buruieni, urzici sau scaeţi, cu un gest eroic, rupându-le subt cuvânt că sunt „rele”. Ca să nu te vatăme, n’ai decât să nu te apropii de ele; „răutatea” lor nu e agresivă ca cea omenească; nu s’a văzut încă nici o urzică alergând după cineva ca să-l ardă. Apoi distrugerea ta superficială nu are alt efect decât sluţirea locului, pentrucă o buruiană, fie chiar „rea”, e mai estetică atunci când se ridică plină de viaţă, decât atunci când e pe jumătate ruptă şi veştejită.

Să nu dai jaf în ciuperci, pentru aceleaşi cuvinte. Ce bogat în culori şi în forme e neamul lor pitic! Cât de venioasă să fie o ciupercă, ea nu cere singură să fie mâncată, iar ochiului tău nu-i face niciun rău, nici cea mai otrăvicioasă — buretele pestriţ — amanita muscaria. Dimpotrivă, acest burete e o podoabă a pădurilor de brazi, cu pălăria lui roşie aprinsă pătată cu alb. Ci ia o carte de botanică, drumeţe, şi învaţă numele şi felul ciupercilor, ca să ştii care sunt pentru bucuria ochilor şi care pentru a gurei. Ce mâncări delicioase de ciuperci poţi face la munte!

Cu toate că nu le poţi mânca, mai învaţă, drumeţe, şi numele florilor, anotimpul şi locul unde înfloresc. Şi mai ales tu, drumeaţo! Lipsa de intimitate cu florile este o lipsă de graţie intelectuală la femei. Dar dacă nu ştii încă nimic despre aceste fiinţe ideale, de care poeţii zic că-ţi sunt surori, te rog, soro dragă, de cât să susţii că steregoaia este un mărgăritărel, mai bine să nu emiţi nici o părere.

ANOTIMPURILE

Când e bine să te duci la munte?

Totdeauna. Nu e anotimp, care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Pentru adevăratul drumeţ nu există vremea „rea”, fiindcă el ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei. Apoi ploi, vijelii şi zăpezi poţi găsi în regiunile alpine şi în mijlocul verei, deci trebue să fii totdeauna pregătit pentru ele, materialmente şi moralmente. Forţa morală a turistului este armonizarea sufletească cu natura; sufletul său trebue să fie atât de apropiat de natură, încât nici una din manifestările ei să nu-i pară străină sau duşmănoasă. La această armonizare îl va ajuta înainte de toate simţul estetic. Îndată ce suntem în stare să vedem şi să pricepem frumuseţea unei furtuni, unei zile înegurate, contactul sufletesc cu natura este stabilit şi nu se mai poate rupi? Atunci vom fi izbiţi, şi în cele mai năprasnice vremuri, de amănuntele pitoreşti ale priveliştei sau chiar ale lipsei de privelişti!

APĂRAREA MUNŢILOR

Elveţienii sunt cei mai îndrăsneţi şi cei mai geniali ingineri ,,de munte”. Tipul inginerului care înfruntă toate greutăţile clădirei unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilecţie al literaturei elveţiene, pentrucă energia şi puterea lui sunt o dovadă de înrudire cu Alpii. Dar autorul arată totdeauna şi cealaltă faţă a problemei: vrăjmăşia ţăranului împotriva orăşanului, învăţat dar fără suflet, care îndrăzneşte să turbure sfânta pace muntenească, şi apoi noua şi înfricoşata învăţătură ce o capătă omul cu carte pe înălţimi, când muntele dă odată din umerii săi titanici şi prăvăleşte de vale toată opera omenească.

Cu cât deschiderea văilor locuite, — prin trenuri electrice —, îi e simpatică Elveţianului, cu atât îi e scârbă de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Cu instinctul lui sănătos, el pricepe că funicularele sunt înjghebarea unor vânători de tantieme, — din fericire totdeauna idesamăgiţi după o vreme —, şi că nu sunt de ni-i un folos pentru alte soiuri de oameni; mai ales de nici un folos moral, ci dimpotrivă ele aduc printre populaţia simplă şi harnică din fundul văilor roiuri de trântori, cari nu trec fără fel de fel de stricăciuni. Publicul, care se lasă cărat de un tren până în creerii munţilor, nu e în stare să simtă sufletul lor. Nu ai decât să asculţi conversaţia într’un funicular. Acolo nu domneşte evlavia drumeţului în prezenţa naturei! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul şi toată prostia oraşelor, şi le coboarăr de vale neschimbate. N’am auzit pân’acum ca unul dintre aceşti călători să fi scris vreo operă inspirată despre minunile văzute din fereastra vagonului.

Mi se va opune obişnuitul argument mişcător, al bietei fiinţe, care nu e un trântor, ci un iubitor al naturei, dar care, fiindcă şi-a rupt un picior sau a ajuns la vârsta de nouă-zeci-şi-şase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Şi văzându-mă, neînduplecată, bunul filantrop, care are grija sentimentelor alpine ale infirmului sau ale babei, va striga că sunt o egoistă, căci vreau să păstrez pentru mine singură raiul munţilor. Îi voi răspunde atunci că, dacă, după vrerea lui Dumnezeu, mă voi aşeza şi eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babă, adică pentru unica mea persoană, să se strice, să se rănească, să se batjocorească un munte.

Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult să rămâie neatins şi neştirbit. O dragoste care nu e obiectivă nu e adevărată dragoste, ci numai o poftă egoistă, care caută să reducă la măsura ei pitică cele mai mari şi puternicei frumuseţi. Adevăratul alpinist are simţul proporţiilor, pentrucă e obişnuit să se uite departe, să măsoare distanţele, să socotească înălţimile cu ochiul; perspectiva orăşanului întrece rare ori doi sau trei km. pe când drumeţul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine seară; orizontul lui se’ntinde peste văi, rîuri, sate şi oraşe depărtate. El e învăţat să privească lumea de sus, de unde trenurile par nişte omizi cu un fulg alb în cap şi târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obişnuit şi cu alte privelişti, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, şi unde gândirea lui învaţă cărări neumblate şi tainice, care-l depărtează chiar de sine însuş.

Adevăratul alpinist trebuie să iubească munţii atât de mult, încât, după ce a trecut prin stadiul pasiunei necoapte şi neechilibrate, iubirea lui să se spiritualizeze: să-i aibă pe munţi în suflet, cu toate florile şi pădurile, cu apele şi vânturile, cu zilele şi cu nopţile, cu soarele, cu luna şi cu stelele, cu tot tâlcul lor dumnezeejsc şi veşnic.

Prin urmare, dacă adevăratul alpinist se ridică chiar în Elveţia, unde într’un singur canton sunt până la două sute de gheţari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria să apere din răsputeri pumnul nostru de munţi. Un pumn în comparaţie cu Elveţia, aşa cum Elveţia e numai un pumn de munţi faţă de Himalaia!

Sufletul Bucegilor ar fi cu desăvârşire otrăvit prin „cumpania” — vorba lui Ioniţă Chioru — pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacă chiar în străinătate, unde s’adună mii de călători, din toate părţile lumei, nu se găsesc în, aceste trenuri, — afară de ipoteticul infirm şi de ipotetica babă, foşti amatori de turism — decât oameni aproape fără simţire faţă de natură şi cari nu se urcă decât ca să zică apoi c’au fost şi ei p’acolo, pe când alpiniştii evlavioşi fug cu groază de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimţitori s’ar urca la noi, unde turismul e încă în faşă! Un funicular ar ştirbi păşunile şi ar desagrega coastele; căci munţii noştri nu sunt vulcanici, şi conglomeratul lor se fărâmă şi se surpă uşor. Se înţelege că cheltuelile enorme pentru consolidarea unei astfel de căi ferate nu s’ar acoperi niciodată prin produsul unui „sezon” scurt de vară. Deci întreprinderea ar fi o greşală şi economiceşte.

Drumeţilor, apărati-vă munţii!

ÎNCHINARE

ÎNCHIN această carte tineretului.

Doresc tineretului dorul de munte.

Dorul de munte să-i fie călăuza de pe pragul vremei nouă.

Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre ţeluri mai vrednice decât cele barbare din era care apune.

Sau mai bine zis, care s’a înnecat în sânge şi ură.

Ura şi vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenirea viitoare.

Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.

Ca să se desvotte mai bine frăţia, trebuie să-i pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală cât materiala.

Această atmosferă se găseşte în forma ei cea nu.i desăvârşită la munte.

La munte pier toate deşertăciunile şi sperieturile, piedicile cele mai de frunte împotriva duhului frăţiei.

Organizaţi-vă viaţa astfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită.

Cereţi pentru toţi dreptul la odihnă în mijlocul naturei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înnălţare. Cereţi şi înfiinţaţi mijloace bune şi ieftine pentru drumeţie, de care toţi să se poată folosi. Până acuma numai cei avuţi au putut face turism, în ţara românească. Priviţi dincolo de munţi, unde turismul e organizat de ani de zile într-un spirit adevărat democratic, adică altruism şi pus la îndemâna tuturora.”

Cartea muntilor – Bucura Dumbrava