Sursa: MountainTV

­­­­Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

­­Traseu:

Busteni – Valea Seaca dintre Clai(1B) – Braul lui Raducu(1A) – Valea Caraimanului – Busteni

Participanti la tura:

Andrei (ad078) – organizator

Laura (b7_laur) – eu

Felicia (felicia)

Vasi (axellro)

Daniel (daniel_negoitza)

Corina (corinat)

Nicu (suru)

Alex (alexpoke)

In week-endul 25-26 iulie, Andrei, ca de obicei, avea chef de o iesire la munte, eu insa, vroiam sa il petrec cu familia, dar cand am vazut ca a pus tura pe site, si mai ales ce tura, m-am razgandit instantaneu, pentru ca cu Valea Seaca dintre Clai aveam o rafuiala mai veche. Acum doi ani, pe 1 septembrie m-a primit cu raceala si muuulta muuulta umezeala de ne-am chinuit 5-6 ore pana am iesit in sa. Trebuia sa ma intorc si sa o biruiesc si asta era sansa mea!

La ora 5:30, eu cu Andrei si Corina ne-am intalnit cu Daniel, dar nici urma de Alex (Alex e coleg cu mine de munca si i-am promis c-o sa il iau si pe el cu noi la o iesire si iata ca s-a ivit ocazia)

A venit microbuzul, ne-am urcat in el, i-am luat bilet si lui Alex, care a ajuns cu putin inainte de ora de plecare, pentru asta i-am zis ca nu-l mai luam cu noi alta data .

Am calatorit foarte bine, am ajuns la 8:35 la Hotel Silva in Busteni, unde ne astpta, pe o banca, Nicu. N-a mai trecut mult si au aparut si Felicia cu Vasi.

Ne-am echipat si am pornit voiosi pe marcajul triunghi albastru. Curand ajungem la cantonul “La Gratar”, de aici, dupa inca putin de mers pe poteca, se deschide, in dreapta Valea Seaca dintre Clai. Ne oprim, ne punem hamurile, castile si incepem voiosi ascensiunea pe vale.

Dupa vreo 10-15 minute de balaureala prin urzici si bolovani, ajungem la prima saritoare, inalta de circa 25 metri. Aceasta saritoare se poate ocoli prin dreapta, pe o poteca abrupta
printre stanci si copaci, noi insa am preferat sa o abordam direct.

Pana la saritoare ne-a batut puternic soarele, nu am intalnit pic de umbra. eram deja sleiti. Nu le-am zis nimic colegilor de tura, nu vroiam sa le stric buna dispozitie, dar tamplele imi zvacneau ingrozitor, iar sudoarea imi curgea siroaie pe frunte. Cu siguranta nu era una din zilele mele bune. Ma gandeam ca, daca urcusul va continua prin soare n-am sa rezist prea mult.

Cei mai curajosi au luat-o voiniceste inainte.

Eu, Felicia si Alex asteptam cumintei sa fim asigurati. (daca tot avem coarda cu noi… si noi inca nu suntem prea increzatori in propriile forte)

Dupa ce Andrei ne atunca coarda, imi fac repede optulsi tzusti! trec saritoarea (am alunecat eu un pic, ca n-am fost atenta ca ceilalti au ocolit spalatura, eu am luat-o de-a dreptul ).

Urmeaza Alex. E prima lui tura pe nemarcate, are putine emotii si pe la jumatatea saritorii isi scapa ochelarii, dar se pare ca are reflexe bune, ca i-a prins inainte sa se pravaleasca la vale.

Vine si Felicia, ea fara probleme.

Urmeaza inca o saritoare care de la distanta ni se pare dificila, insa cand ajungem langa ea costatam ca e foarte usor de trecut, e aproape ca o scara.

Urmeaza alte saritori pe care le trecem fara probleme.

Inca o saritaore, Alex a prins curaj, era foarte viteaz. Toti cautam sa abordam saritorile prin partea cea mai accesibila, Alex mereu ne intreba: “Ce-ar fi daca as lua-o eu pe-acolo?” Si de cele mai multe ori asa si facea.

Urmeaza o saritaore pe care baietii au trecut-o fara probleme, dar la care noi, fetele, am avut iar nevoie de o mana de ajutor .

Iarai urmeaza un sir de saritori frumoase pe care le trecem fara probleme.

Alex, desi avea apa, se temea ca nu-i va ajunge, asa s-a “adapat” din apa adunata la bazaunei spalaturi pe care curgea un firicel de apa.

Nicu e mai mereu primul pe spalatura care mie mi se pare mult prea abrupta si lipsita de prize.

Urmeaza ceilalti curajosi.

Eu s felicia, nu mai putin curajoase, doar putin mai prudente, asteptam sa fim asigurate.

Trec fara probleme spalatura si imi dau seama ca am cerut “abuziv” coarda, pentru ca era de-a dreptul usor de trecut, dar cu 2 ani in urma, pe stanca uda, am avut ceva probleme de aderentza pe aici.

Vine si Felicia.­

Vedere spre Busteni

Inca o saritoare frumosa (mi-aduc aminte ca acum doi ani nu mi s-a parut deloc frumoasa)

Aceeasi saritoare vazuta de sus (acum 2 ani parca avea un bustean pe care te urcai, acum cred ca s-a putrezit)

Daniel – care m-a uimit cu usurintza cu care a trecut fiecare obstacol intelnit, un om de o agilitate rara, topaia din stanca in stanca precum o capra neagra si ne facea poze. Daca nu ar fi fost Daniel, jurnalul asta, ar fi fost aproape fara poze.

Saritoarea asta a fost abordata prin toate cele 3 variante posibile, majoritatea ne-am dus prim partea dereapta extrema, unde aveam de sarit peste iesirea dintyr-un mic horn prin care a urcat Andrei.

Alex a urcat pe ce-a de-a treia varianta printr-un horn ingust, in partea stanga. (V-am zis ca el vroia sa fie mereu altfel.)

Am ajuns la prima saritoare cu fereastra, Vasi trece primul si o curata de bolovanii care-i obturau iesirea, si iese deasupra victorios.

Felicia “la fereastra”

Imediat dupa, mai urmeaza o saritoare cu fereastra, de data asta mult mai ingusta, n-au trecut toti prin ea, unii din noi au preferat sa o abordeze prin partea dreapta, altii prin fereastra.

Felicia iesind prin mica fereastra.

Alex

Daniel

Sa-l mai pozam si noi pe Daniel, ca el ne-a pozat destul!

Vedere de deasupra saritorii cu fereastra.

Ne continuam ascensiunea pe vale…

Eu transport fara sa stiu, un fluture, pe casca, fluture ce se incapatzaneaza sa stea acolo o buna parte din drum.

Aici inca mai aveam fluturele.

Corina

Continuam sa urcam.

Vasi a luat-o inainte si acum ne face poze.

Ajungem si la ce-a de-a treia si ultima saritoare cu fereastra de pe vale.

­

E mai greu de trecut decat cele precedente, dar incetisor trecem toti.

Corina “la fereastra”

Ne odihnim putin

Andrei scoate coarda ca sa o asigure pe Felicia.

Baietii deja s-au plictisit. Nicu oricum cred ca s-a plictisit cu noi, ca mereu trebuia sa se opreasca sa ne astepte.

ne dam cu parerea pe unde sa abordam saritoarea

Mai aruncam o privire inapoi: Ce mult am urcat!

Inca o saritoare la care eu si Felicia consideram ca e mai cuminte sa cerem coarda. Alex curajos, desi cu ceva emotii, trece fara.

Imi fac optul si pornesc si iar constat ca defapt n-aveam nevoie de coarda.

Vine si Felicia, Andrei strange coarda.

Inca o saritoare frumoasa si usor de trecut.

Inca o vedere spre Busteni.

Iar ajungem la o saritoare mai dificila la care iar cerem coarda.

Iarasi constat ca puteam lejer sa trec fara, dar “frica pazeste pepenii”…

Inca un pic…

Alex iar face pe smecherul.

Am ajuns la panta inierbata de dinaintea seii dintre clai.

In sa ajungem pe la ora 2. Mancam putin.

Ne petrecem in sa vreo 30-45 de minute, timp in care ne scoatem bocancii sa ne odihnim putin picioarele.

Pe la 3 fara un sfert pornim iar la drum pe Braul lui Raducu sau Braul Mare al Jepilor.

Felicia ne spune ca o sa vedem flori de colt.

Si am vazut…

Si clopotei (campanula alpina – ne spune Nicu)

Alunecari de teren au surpat o parte din brana. Daca pe vale Alex era viteaz, pe brau s-a schimbat povestea .

Din brau avem o priveliste superba spre Crucea Eroilor.

Suntem mici mici ca niste furnici pe langa colosul asta de Bucegi.

In sir indian printre zade, mai devreme am facut si un pic de jnepening…

Mergem cu atentie, braul, desi are putine portiuni expuse, este foarte ingust.

Am gasit un locsor unde ne-am mai tras sufletul un pic.

Era ca o bancuta de piatra.

inca un pic de jnepening…

Ei mereu erau inainte

Nu mai e mult si ajungem in Jepii mici, eu chiar ma gandeam cat de urata ar fii situatia in care ti-ar iesi in cale ursul pe poteca asta ingusta, si faceam glume ca, o sa-l speriem si o sa se dezechilibreze si-o sa cada in hau, nu trece mult si auzim zgomote ciudate in fatza noastra, eu pun catarama cu fluier in gura si nu ma mai opresc din fluierat pana cand incep sa se planga toti ceilalti de durere de urechi.

Am ajuns in valea Caraimanului fara sa ne intalnim cu ursul. Fericire mare pe noi, ne-am dus sa ne luam apa, ca nu mai aveam, ne-am spalat pe main ca eram plini de rasina de la jnepenii si brazii de care ne-am tot sprijinit pe brau.

Pe la jumatatea drumului parcurs pe traseul Jepii mici, am intalnit o capra neagra, care numai neagra nu era .

Eu am crezut ca era caprioara, dar ne-a lamurit Nicu: era inca pui, de-aia nu era neagra.

In gara, trenurile aveau mari intarziei, asa ca am mai stat la un pahar de vorba. Alex a gasit o pisica ce i-a tinut companie ceva vreme, apoi eu am hranit-o cu sandvisurile ce ne ramasesera.­

Vreau sa le multumesc colegilor de tura, pentru ca fiecare in parte a avut aportul lui la reusita turei si sper sa mai facem ture in formatia asta. Chiar a iesit minunat

Traseul parcurs

Descrierea Vaii (E Cristea)

De la limita inferioara a stîncii, valea ofera un orizont mai larg si descrie o curba usoara spre SV. Firul vaii este întrerupt curînd de o saritoare surplombata de un mare bloc, pe care o escaladam prin interiorul unei grote ce sfredeleste acest obstacol. Dupa depasirea acestei saritori, ajungem curînd în dreptul Brîului Subtire – pridvor înierbat si îngust ce încinge pieptul Claii Mari, a carei coama se contureaza în stînga noastra – iar dupa ce escaladam, în continuare, alte trei saritori, trecem pe la confluenta unui vîlcel stîncos ce coboara din dreapta (cum urcam). De aici urmam mai departe firul principal, iar dupa un parcurs scurt, urcam pantele usor înclinate de sub saua ce desparte Brîul Jepilor de coama Claii Mari (spre E) unde ascensiunea Vaii Seci ia sfîrsit.

Descrierea Braului (Kargel)

Din dreptul Claii Mari brîul trece pe deasupra firelor de obîrsie ale V. Seci a Claii, lasa în stînga Muchia înalta, contrafort urias ce scapa de sub Vf. Jepii Mici, iar în dreapta Muchia Claitei, pe care o traverseaza printr-un pîlc des de jnepeni. Din dreptul acestei a doua coame frontale, coborîm în firul Vîlcelului Claitei, dupa care urcam pe malul opus, în Creasta cu Zîmbri (importanta statiune de Pinus cembra), a carei coama delimiteaza versantele estic si nordic ale masivului. Din acest punct urmam cu atentie accidentatiile foarte capricioase ale parcursului, în care zonele stîncoase alterneaza cu cele acoperite cu o vegetatie luxurianta.

Trecînd în partea opusa a Crestei cu Zîmbri, urmam brîna catre V si traversam curînd un prim vîlcel cu buruienisuri. Hatasul brînei se strecoara apoi pe sub un perete stîncos si traverseaza un al doilea vîlcel, la confluenta celor doua brate din care este format. Urcînd pe coasta opusa ne strecuram pe sub peretele ce cade din stînga, dupa care coborînd o panta usoara, ajungem în firul celui de al treilea vîlcel (afluent al Vîlc. Mare al Brînei). Dupa traversarea unui al patrulea vîlcel, orientarea devine mai grea, aceasta portiune avînd un relief foarte framîntat. Nu mult dupa traversarea vîlcelului coborîm direct printr-o rariste, cautînd sa nu pierdem hatasul. Trecem de-a coasta o portiune foarte îngusta a brîului, iar în continuare o muchie stîncoasa, de unde brîul tot mai larg intersecteaza ultimul vîlcel si coboara în firul Vaii Jepilor, unde poteca vaii trece de pe flancul Jepilor Mici pe acela al Caraimanului.­

­

Laura

Sambata seara (20/06/09) trebuia sa fim la Curmatura. Mai trebuia sa stabilesc cu Laura si traseul. Cum de “clasicul” Botorog – Curmatura via Zanoaga eram cam satul, tot cautam alternative. Vorbeam cu Ciprian pe messenger si imi spune ca Andrei (andrei) vrea sa urce pe Padina Hotarelor. Ideea imi surade, pentru ca e un traseu nou pentru mine.

Iau legatura cu Andrei si din una in alta, Padina Hotarelor se transforma in Valcelul cu Fereastra. Stabilim intalnirea pentru a doua zi, pe la ora 8:30, Andrei urmand sa ne culeaga de la Laura de acasa.

Sambata ne trezim de dimineata si pana sa apara Andrei, Laura da o fuga in gradina si culege o punga de capsuni mari si gustoase. Dupa ce apare Andrei, pornim spre Plaiul Foii, unde urma sa ne intalnim cu:

Octavian (octavian67)

Viorica

Emil (emils)

Cristi (vintila)

Vali (valentin_c)

Muha (frg)

Ei venisera de vineri seara si au stat la cort in zona Plaiul Foii. Pana au terminat de strans corturile, am dat gata si capsunile.

Pe la 9:30 pornim la drum, spre Valcelul cu Fereastra.

Valcelul cu Fereastra este denumirea unuia dintre cele mai frumoase trasee intre refugiul Cioranga Mare si Creasta Nordica a Pietrei Craiului. Denumirea a fost inspirata de arcada naturala sapata în peretele unei coame de piatra, desprinsa din Muchia Timbalului Mare. Arcada situata la obarsia Valcelului cu Fereastra permite trecerea din acesta în Valcelul cu Smardar.

Traseul se desfasoara de-a lungul a trei valcele diferite: Valcelul cu Fereastra, Valcelul cu Smardar si portiunea superioara a Canionului Cioranga Mare, a carui obarsie se afla sub Creasta Nordica a Pietrei Craiului.

De la cabana Plaiul Foii ne intoarcem aproximativ 250 m spre Zarnesti, unde intalnim o poteca ce urca o mica panta inierbata si ajungem intr-o faneata.

Trecem pe langa o stana (parasita?) si ne continuam drumul avand ca reper o stanca galbena ce se vede in fata (Malul Galben).

In centru se vede saua Calinetului, marginita de Vf. Timbalul Mare (2177m) in stanga si Vf. dintre Timbale (2231m) in dreapta.

Mai pozam o floricica.

Deocamdata prin padure era bine, ne gandeam cum o sa fie cand iesim la gol, deja se anunta o zi foarte calduroasa.

Pana la Izvorul lui Orlowschi suntem insotiti o bucata de drum de Izvorul Olteanului. Facem o pauza la Izvorul lui Orlowschi, unde ne reimprospatam rezervele de apa.

Izvorul lui Orlowschi, (1290 m.) a fost pe vremuri curatat si înviorat de un mare iubitor al Craiului, capitan de artilerie pe atunci, de unde deriva si numele dat de vanatori (i se mai spune si Izvorul Capitanului)

Plecam mai departe spre Malul Galben.

Multe garofite, cu un miros foarte puternic.

De la Izvorul Orlowschi mai urcam un pic pe grohotis, apropiindu-ne de Malul Galben.

Aici, pe la aproximativ 1380m, drumul se bifurca. In stanga se continua pe Hornul Nisipos. Noi am ales varianta din dreapta, unde am avut de trecut o saritoare mai mare, dar cu prize multe si bune.

Deasupra saritorii.

In portiunea asta a trebuit sa fim atenti, bolovanii o tot luau la vale.

De la un moment dat am avut niste insotitori foarte sacaitori. Fiecare a avut roiul lui de musculite, care nu ne-au dat pace pana pe la Valcelul cu Smardar.

Trecem pe la Adapatoarea Caprelor, secata acum, unde mai facem un mic popas.

Pornim iar la drum si la un moment dat poteca se ramnifica: la dreapta spre Padina lui Calinet, iar la stanga, spre refugiul Sperantelor. Noi mergem la stanga, si dupa cativa pasi iesim in luminisul in care se afla refugiul Sperantelor (sau Cioranga Mare).

Aici se afla inainte Cabana Ascunsa.

In luminisul refugiului facem si prima pauza mai mare pentru a manca.

Locatia refugiului este extraordinara, de aici putem admira Fagarasul cu ale sale culmi estice.

Dupa pauza o luam din loc. O pornim pe un hatas care traverseaza Muchia Rachitei (hotar catre sud-vest pentru Padina lui Raie) si coboara printr-o zona cu vegetatie de-a lungul Brîului Ciorînga Mare. Valcelul cu Fereastra este primul valcel care se desprinde din brau spre creasta.

Intrarea pe valcel este strajuita în stanga (dreapta vaii) de un tanc cu vîrful rotunjit.

La catarat.

La iesirea din horn.

De la Refugiu pana la arcada am intalnit 4 saritori, pe care le-am depasit fara mari probleme. A treia saritoare este un horn ingust care poate incomoda daca avem un rucsac mare.

Cam asta a fost singura portiune tehnica, de la refugiu pana la fereastra. Traseul este cotat 1B.

Pentru a ocoli o limba de grohotis, urcam pe fetele din dreapta vaii, dincolo de care urmeaza doua saritori înlantuite. Ultima ne scoate în dreptul marii ferestre prin care trecem în Vîlcelul cu Smardar (1 800 m alt.).

Partea mai tehnica a traseului luand sfarsit, mai reducem din turatie si mai stam la povesti si poze.

Grupul.

Din Valcelul cu Smirdar, decorul se schimba complet. În locul peretilor verticali si al culoarului îngust lasat în urma, ni se înfatiseaza o vale plina cu vegetatie, de un verde puternic, presarat cu flori rosii de smardar.

Nu departe de fereastra ne intampina si primele capre negre.

Urcam circa 150 m diferenta de nivel, si ajungem la obarsia valcelului. Locului i se spune “La Amvon”. Din acest punct se ramifica spre stînga (nord) Braul de Sus, strecurat pe sub pereti pana în apropierea locului unde se afla, pe Creasta Nordica, refugiul de la Varful Ascutit.

Din punctul “La Amvon” catre stanga continuam traseul nostru pe lînga perete, trecînd prin “Portita Acului de la Amvon”, nume inspirat de acul de piatra din zona.

Partea superioara a impresionantului Canion Cioranga Mare (cotat 3A, parca).

Dupa portita coboram putin pana în valcelul plin cu grohotis al Canionului Cioranga Mare, apoi începem urcusul în lungul acestuia, depasindu-i micile obstacole direct sau prin ocoluri catre stanga, pe fetele înierbate.

Un pic de “jnepening”.

Traseul nu ne mai pune probleme, si continuam urcusul spre creasta, cu ochii cascati la frumuseti cum numai in Ceteatea Craiului poti vedea.

Gasim un loc umbros si mai facem o pauza pentru a ne racori un pic.

Cat am stat aici, am avut parte si de o demonstratie de alpinism, din partea unor caprite.

Refugiul de la Ascutit incepe sa se vada.

Hehe, dimineata eram jos, pe undeva pe acolo.

Inca putin pana in creasta.

Ajunsi la Ascutit facem o pauza serioasa de data asta, cred ca vreo 2 ore am stat si am lenevit la soare, timp avand berechet ca sa coboram la Curmatura.

A fost foarte senin, se vedea chiar si releul de la Costila.

Pe creasta, aglomeratie mare. Cat am stat noi la soare a fost un du-te vino la refugiu. De fapt si la coborarea pe Padinile Frumoase aveam sa intalnim mai multe grupuri care urcau spre creasta.

Smardarul inca in floare.

La coborare pe Padinile Frumoase.

Nu ma uita.

Toata valea era plina de fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase.

Coborarea unei saritori “periculoase”

Mai avem un pic pana la cabana, deja ma gandeam la o bere rece…. aaa, pardon, la o ciorbita calda

Seara, la cabana, multa voie buna, glume, povesti, cantat la chitara pana tarziu in noapte. A fost o seara superba (de fapt toata tura ). Ce poate fi mai frumos decat sa asculti o chitara, sub cerul plin de stele, in inima Craiului, alaturi de iubitori de munte.

Dimineata ne trezim destul de devreme si ne pregatim de coborare.

Cel mai tanar vizitator de la Curmatura

Alegem sa coboram pe Valea Curmaturii, impreuna cu Cipi, Oana, Marius cu sotia si fetita.

Marius pregatit de drum

Si o pornim la vale.

Pe Valea Curmaturii, desi nu am intalnit marcaje, am dat de panouri informative. Traseul a fost si el o premiera pentru mine, ca si Valcelul cu Fereastra. Am intalnit si niste chei interesante, pe care le-am strabatut impreuna cu Laura, Oana si Ciprian, dupa ce am lasat rucsacii in niste tufe.

De la Fantana lui Botorog, Marius ne-a transportat acasa la Laura, unde am mai stat la o vorba si o capsuna

Cam asta a fost!

Ture frumoase la toata lumea!

Pe 2 ianuarie 2009
Riccardo Cassin a implinit 100 de ani. 100 de ani de istorie a
alpinismului. O carte, numita “ 100 de fete ale unui mare alpinist”
a fost lansata ­pentru a celebra momentul.

Ea contine 100 de marturii
stranse de la oameni care l-au cunoscut pe Cassin, printre acestia
numarandu-se si Edouard Frendo, Georges Livanos, John F. Kennedy,
Reinhold Messner, Carlo Mauri, Walter Bonatti, Gianni Brera and
Candido Cannavò .

Nascut in 02.01.1909 la
San Vito al Tagliamento, Friuli , Riccardo Cassin a fost unul dintre
cei mai de seama alpinisti din perioada interbelica; in total, Cassin
are la activ 2500 de ascensiuni, din care peste 100 de premiere.

Alpinistul Riccardo Cassin
este inseparabil de omul Riccardo Cassin. Marea hotarare, spiritul
de sacrificiu, forta si curajul unui om care escaladează munţii
sunt aceleaşi principii care îl ghidează în viaţa de zi cu zi.

Cassin a inceput sa mearga
pe munte in jurul anului 1930, impreuna cu un grup cunoscut sub
numele de Ragni di Lecco. In 1934, el a făcut prima ascensiune a
Piccolissima din Tre Cime di Lavaredo.

In 1935, dupa ce a repetat
ruta lui Emilio Comici pe Civetta, pe fata de nord-vest, el a urcat
pe creasta sud-estica din Trieste Tower si, impreuna cu Vittorio
Ratti a deschis o noua ruta pe partea nordica din Cima Ovest di
Lavaredo.

Cima Ovest di Lavaredo-Fata Nordica: Prima ascensiune – August 1935 (Cassin-Ratti)

In 1937 Cassin a facut
prima sa ascensiune pe granit, in Alpii Vestici. In decursul a 3
zile, 14-16 iulie, a facut prima ascensiune pe fata de nord-est din
Piz Badile ,Bregaglia, Elveţia. A fost insotit de Ratti, Gino
Esposito, M. Molteni si G. Valsecchi, ultimii doi murind din cauza
epuizarii la coborare. Ruta poarta astazi numele de Ruta Cassin sau
Via Cassin.

Fata nord-estica a Piz Badile

Pizzo Badile- Fata nord-estica; Prima ascensiune- August 1937

(Cassin – Ratti – Esposito
- Molteni – Valsecchi)

Cea mai celebra premiera a
lui Cassin a fost Pintenul Walker, pe fata nordica din Grandes
Jorasses , intre 4-6 august 1938 cu Esposito şi Ugo Tizzoni.

Fata nordica a Grandes Jorasses

În 1939 -alta premiera:
împreună cu Tizzoni, Cassin reuseste sa escaladeze peretele
nordic din Aiguille de Leschaux.

Activitatea montană a lui
Riccardo Cassin a fost întrerupta de al doilea razboi mondial,
eveniment care l-a dus în prima linie pentru a-şi apăra ţara.
El a fost si decorat pentru actiunile lui din timpul cat a luptat ca
partizan, intre 1943-1945.

În 1958 i-a fost acordata
conducerea celei de-a doua expediţii italieneşti în Karakorum.
Ţinta expediţiei era vârful Gasherbrum IV, colosul de 7980 metri, neurcat încă de nimeni. Împreună cu Walter Bonatti si Carlo
Mauri, Cassin face prima ascensiune a vârfului Gasherbrum IV pe 6
august 1958.

Gasherbrum IV – 7980 m

In 1960 a participat la o
expeditie in cadrul careia a reusit sa urce pe Jirishanka-Anzi

Jirishanka-Anzi

In 1961 Cassin a fost
conducatorul unei noi expeditii, cand a a deschis un nou traseu spre
varful muntelui McKinley din Alaska, la acea data fiind considerat
cel mai tehnic traseu de pe munte.După această ascensiune
preşedintele Kennedy i-a trimis lui Cassin o telegrama de
felicitare.

McKinley Alaska-Fata sudica

In 1975 Cassin a condus o
expeditie pe fata sudica a Lhotse, Himalaya – inca neurcata pana
atunci. Din pacata expeditia nu a avut succes din cauza vremii
proaste.

Activitatea lui Cassin
pretutindeni pe toţi munţii părea nesfârşită: din Himalaya în
Alaska, din Caucaz în Anzi. De altfel, Cassin şi-a continuat
ascensiunile de-a lungul timpului, chiar şi la 78 de ani, când a
refăcut traseul pe Pizzo Badile, dupa 50 de ani de la prima ascensiune.

Cassin s-a ocupat si de
proiectarea si fabricarea echipamentului montan. El incepe
proiectarea si fabricarea de echipament in Lecco, in 1947.

In anul
acela el produce primele pitoane; in 1948 primele cioacane de
alpinism, primul lui piolet in 1949 iar in 1950 primele carabiniere.
In acelasi an produce primele echipamente din puf pentru expeditiile
“non-europene”, acestea intrand in productie 2 ani mai tarziu.

In 1958 el si fiul sau fac
primul prototip al unui ham; acesta intra in productie 2 ani mai
tarziu,odata cu introducerea coltarilor de titan.

La inceputul anilor ’80
compania s-a mutat din Lecce in Valmadrera. In 1997 firma CAMP a
cumparat marca "Cassin".

Riccardo Cassin este
Preşedintele onorific al Clubului Alpin Italian (CAI), secţia
Lecco, academician al CAI,instructor de alpinism, membru onorific al
cluburilor alpine din Italia, Franţa, SUA, Spania si Elveţia.

A fost premiat cu patru
medalii de aur pentru valoarea sportivă. In 1971 i-a fost acordat
titlul de Comandor al Republicii, iar în 1976 a fost făcut cetăţean
de onoare al oraşului Lecco.

Surse folosite:

http://www.cassin.it/uk/riccardo.htm

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/riccardo-cassin-a-climber-who-leads-them-all-1056657.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Riccardo_Cassin

Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care detin si cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific.

Cum stateam eu la serviciu, plictisit si cam fara chef, suna telefonul. Ma uit – Cristi.

- Salut Andrei, ce faci?

- Eh, ce sa fac, pe la munca.

– Ce zici de o “plimbare” prin Bucegi, pe Valea Seaca a Costilei, miercuri?

Hmm, gandul unei iesiri cu Cristi, prin abruptul Bucegilor, in mijloc de saptamana, a reusit sa ma scoata din amorteala in care eram.

- Sigur, Cristi, merg! Rezolv eu cumva si cu invoitul de la munca!

- Bine, la 5:15 sunt la tine.

Seara, ajuns acasa, ma apuc de treaba – o treaba care imi place foarte mult – pregatirea echipamentului . Coltarii, pioletul, hamul­ bucle, carabiniere, casca, sfoara nu e nevoie – aduce Cristi…

Cum se intampla de obicei in ajunul unei plecari, nu prea am pus geana pe geana in noaptea asta. Pe la 4 ma trezesc, pregatesc cafeluta, “trag” repede cat pot de mult din iarba dracului, sa imi ajunga pe toata ziua (pentru cei care nu stiu- lui Cristi nu ii place sa simta miros de tigara pe munte, dar deja m-am obisnuit cu asta, dupa cateva ture cu el); pun mancarea in rucsac si sunt gata de plecare.

Chiar gata nu eram se pare, pentru ca a trebuit sa ma intorc din drum dupa acumulatorul aparatului foto . In sfarsit, iata-ma in masina, fac cunostinta cu Marius si Laurentiu, si pornim…Facem un mic popas la Comarnic, pentru ceva de-ale gurii, iar apoi – nici o oprire pana la Caminul Alpin.

Se imparte echipamentul, ne punem bocancii, moment in care Marius are parte de un tratament de impermeabilizare a polarului, vorba lui Cristi, tratament aplicat de un cutulache pus pe sotii, se pare .

Inculpatul

Pregatiri

Vremea – normal – se anunta superba

Putin inainte de ora 8:00 luam drumul spre Poiana Costilei, mangaiati de razele soarelui, intr-o linistite netulburata decat de vietatile padurii.

Crucea de pe Caraiman, surprinsa inca o data de aparatul meu

Repede repede ajungem la troita, unde facem un scurt popas pentru dat din haine jos.

O privire spre Valea Malinului- in prim plan dreapta Coltul Malinului, iar mai in spate Coltul de Sus

Care mai de care, la vanatoare de peisaje

Mai jos se poate observa Valea Galbinele, cu cele 2 fire (principal si secundar); in dreapta este Coltul Galbinele iar in fundal Strunga Galbinele.

Amintiri foarte frumoase am si din Valea Galbinele, dintr-o alta tura cu Cristi

http://www.carpati.org/jurnal/valea_galbinele-brana_mare_a_costilei-creasta_vaii_albe-brana_aeriana-valcelul_policandrului/1226/

Traversam si Valea Costilei, nu inainte de a mai face un popas foto. Aveam si ce vedea de aici: Peretele Vulturilor, Valea si Peretele Costilei, Creasta Costila Galbinele.

In Poiana Costilei mai era inca ceva zapada dar, timide, si-au facut aparitia si ceva branduse.

Intr-o urma mai veche de bocanc am gasit o salamandra, cam amortita, pe care am incercat sa o salvam si am depus-o la soare, langa un copac.

Dupa ce ne-am exersat fiecare talentele in ale fotografiatului, ne indreptam spre stana din Poiana Costilei pentru prima masa pe ziua asta. Dupa 10-15 minute o pornim mai departe, pe Valea Cerbului, spre prima noastra tinta: intrarea in Valea Seaca a Costilei­.

Trecem pe la baza Vaii Verzi

Santinela Vaii Verzi

Traversam pe partea stanga a Vaii Cerbului (dreapta cum urcam), Cristi incercand apoi sa isi faca drum spre stanga printre bolovanii si copacii cazuti, acum acoperiti de zapada. Nu a fost o idee prea buna, asa ca dupa cativa metri parcursi, revenim in albia Vaii Cerbului, si nu dupa mult timp ajungem la intrarea in Valea Seaca a Costilei.

Intrarea in Valea Seaca a Costilei

Incepem pregatirile pentru urcus: scoatem coltarii, hamul, castile, pioletii, cate o bucla… strangem si betele

­Dupa echipare, ii dam bataie in sus, pe vale. Vale cu o inclinatie cam de 40-45 de grade, aproape pe toata lungimea ei. Zapada era inghetata, perfecta pentru coltari, asa ca am inaintat destul de usor si repede.

­

Marius si Laurentiu

In fundal, fata nordica a Coltului Malinului

Laurentiu

In apropiere de Brana Caprelor, Cristi – care era primul – ne avertizeaza sa ocolim o portiune in care el scapase un pic in zapada, descoperind un gol. Un pic mai tarziu am facut un popas pentru a ne trage sufletul si a admira peisajul de la picioarele noastre.

Postavarul si Piatra Mare

Tot uitandu-ne pe sus, eu si Marius am observat ceva miscare in partea superioara a vaii. Ne-am gandit ca sunt niste capre negre, nu am apucat sa vedem exact.

Dupa scurta pauza reluam urcusul

­Concurs de facut poze din pozitii cat mai ciudate

Laurentiu

In jos, pe Seaca Costilei

Pe masura ce urcam, peisajul se deschide tot mai mult

­Va mai aduceti aminte de parerea mea si a lui Marius, cum ca am vazut niste capre negre? Dupa ce am mai urcat, intr-adevar am dat de niste urme. Numai ca nu de capra. Ci de urs. Parea ca au avut o adunare in toata regula, ata de multe urme erau. Ce cautau oare la inaltimea asta, si mai ales pe o panta atat de inclinata, si cu zapada inghetata pe ea….

­

Ne continuam drumul pana ce ajungem la baza fetei nordice a Coltului Malinului

Fata nordica a Coltului Malinului unde distingem: Hornul Central (Comanescu), Hornul Ascuns si Hornul Strungii Negre

In centru- Creasta Frumoasa sau Creasta Viilor Senzatii

De la baza Coltului Malinului am mers spre partea estica a acestuia, unde ne-am oprit pentru odihna si masa.

In timp ce noi ne odihneam, Cristi a plecat intr-o recunoastere, pe brana.

Initial vroiam sa coboram pe Valea Verde, dar din spusele lui Cristi iesisem cam sus, iar intrarea in Valea Verde se afla un pic mai jos. Dupa ce a gasit o modalitate de a ne cobora in siguranta in Valea Malinului, printr-o valcea, Cristi s-a alaturat ospatului.

Eh, in final pornim toti patru pe brana, intr-o proba de “jnepening”. Pe brana am dat si de un culcus de capra neagra, ce dupa urmele proaspete se vedea ca e locuit.

Pe brana

notam in marea de jnepeni, inaintam cu greu, mult prea incet pentru Cristi

Recunosc ca mi-au cam tremurat picioarele pe brana asta, mai ales la vreo 2 traversari, asa ca nici gand sa mai scot aparatul pentru a imortaliza momentele. Totusi am reusit sa folosesc de cateva ori telefonul pentru ceva poze, cum e si cea de sus, in care l-am surprins pe Laurentiu.

Momente din timpul coborarii in Valea Malinului

­

­Valea Malinului; in partea de sus- stanga erau si ceva cornise

De la stanga la dreapta: Coltul Strungii, Srunga Galbinele, Umarul Galbinelelor, iar in jos Valea Scorusilor

Fata Nordica a Crestei Strungilor

La o traversare Marius cere sfoara pentru a-l asigura pe Laurentiu. Dupa traversare, Marius apare cu coarda facuta ghem, spre “bucuria” lui Cristi )

De undeva de sus, venim noi

In fine, din valcea am coborat cam 15-20 m direct spre Valea Malinului, am facut o traversare la stanga, dupa care una la dreapta, ne-am lasat peste un prag de piatra de vreo 2m inaltime si am ajuns in Valea Malinului dupa vreo ora si jumatate de la ultimul popas. Asta e descrierea lui Cristi, caci eu eram prea ocupat sa gasesc puncte de sprijin, pe parcursul coborarii in Malin .

Coltul si Valea Malinului

Coborarea pe Malin

Din Valea Malinului nu am mai intampinat probleme si repede repede ajungem la Hornul Pamantos. Dupa Hornul Pamantos am coborat pe Valcelul Poienitei pana in Poiana Costilei, unde am mai luat o pauza pentru dat din haine jos si pentru o gustare.

Dupa aproximativ 12 ore si jumatate eram inapoi la masina, la Caminul Alpin. Unde prietenul de dimineata al lui Marius ne-a intampinat nu tocmai prietenos )

Cam asta a fost. Nu sunt eu mestesugit in vorbe, si nu stiu cat am reusit sa transmit, dar a fost o tura foarte frumoasa, facuta in compania unor oameni de incredere pe care sper sa ii mai reintalnesc.

Din nou, multumiri ghidului – Cristi – care ne-a impuiat capul cu tot felul de denumiri si descrieri ­

FOTOGRAFII: Cristi, Marius, Laurentiu, eu

Alpinismul s-a nascut oficial in august 1786, cand medicul Michel Paccard si
cautatorul de cristale Jacques Balmat si-au unit fortele pentru a urca
varful Mont Blanc (4807m), cel mai inalt varf din Europa occidentala.
Cum eu nu sunt prea priceput in ale povestirii, redau mai jos
fragmente din cartea lui Ionel Coman – “Doua secole de alpinism”,
presarate cu fotografii gasite de mine pe internet, incercand sa va
prezint prima ascensiune pe Mont Blanc, ca si alte intamplari din
istoria marelui masiv.

Să ne imaginăm o călătorie pe şoseaua care porneşte din oraşul
elveţian Geneva, pentru a urma, pe teritoriul francez, către
sud-est, cursul râului L’Arve. De-a lungul drumului peisajul montan
ne încântă, fără să ne captiveze în mod deosebit. Reţinem din
mers numele unor localităţi, ca Bonneville… Magland…
Sallanches… deodată peste păduri, în faţa noastră, foarte sus,
sclipind în soare ca o imensă piramidă din sticlă albăstruie,cupola de gheaţă a celui mai înalt pisc european apare plutind în
puritatea văzduhului.

Şoseaua traversează aşezări cochete, depăşeşte staţiunea balneară
Saint-Gervais, urcă din greu două rânduri de chei, se domoleşte
pe lângă comuna Les Houches, apoi intră într-o vale deschisă,
care se afundă către nord-est printre munţi.

Pe stânga, un abrupt continuu împădurit, cu creasta uşor dantelată
urcând la 2 985 m, căreia şisturile roşcate îi justifică
numele: Les Aiguilles Rouges.

Pe dreapta, o fascinantă desfăşurare de piscuri granitice, Les
Aiguilles de Chamonix, cu înălţimi de peste 3 800 metri, apoi alte
turnuri, creste, pereţi, culmi înzăpezite… ridicând pe umerii
lor marele pisc. Din acel tărâm aparent inaccesibil, prin verdele
pădurilor se prăvălesc râuri albe împietrite în curgerea lor
imperceptibilă, cu valuri sfârtecate de crevase şi adâncuri
albastre… gheţari renumiţi, ca Bionassay, Bossons, Mer de Glace;
Argentiere.

Ne oprim în piaţa centrală a localităţii Chamonix, lângă statuia
profesorului De Saussure şi a ghidului său Jacques Balmat.

Monument in onoarea lui Horace-Benedict de Saussure si Jacques Balmat

Aici prindem firul unei povestiri care începe cu mult în urmă.

In iunie 1741 apar la Geneva doi englezi sosiţi din Orient: dr. Pococke
şi prietenul său Windham, poreclit “ boxerul”.

Richard Pococke in costum oriental, 1738

William Windham

In ciuda sfătuitorilor pesimişti, ei organizează o expediţie spre
Munţii Blestemaţi. Sub apăsarea grijilor zilnice localnicii nu
păreau dispuşi să admire priveliştea şi cu atât mai puţin
piscurile, pe care le denumeau “Les Montagnes Maudites”, adică
Munţii Blestemaţi. Abia în secolul al Xl-lea, după înfiinţarea
schitului, apar denumiri în limba latină,” Rupes Alba” şi “
Saxus Albuş”, considerate la originea lui” Mont Blanc”

Pococke si Windham au invitat alţi şase compatrioţi. Inarmaţi până în
dinţi, pornesc la drum călări, ajung la ţintă după trei zile şi
instalează o tabără cu santinele în faţa corturilor. Curând
constată însă că situaţia este alta decât li se spusese, că nu
sunt ameninţaţi de bandiţi ori sălbăticiuni, iar ţăranii par
binevoitori. Se lasă deci călăuziţi în regiunea gheţarilor, văd
ţapi sălbatici şi marmote, pe Mer de Glace toastează în cinstea
Amiralităţii britanice a oceanelor, apoi revin la Geneva, stârnind
senzaţie.

Litografie Mer-de Glace

Mer-de-Glace

Ei au fost primii turisti.

In anul următor apare expediţia inginerului genovez Pierre Martel, de
astă dată cu scopuri ştiinţifice: studierea florei şi faunei, a
ecoului, temperaturii, presiunii barometrice. Se fac schiţe şi se
tipăreşte o hartă.

Locurile rămân netulburate până în 1760, când soseşte la Chamonix tânărul Horace-Benedict, fiul consilierului De Saussure din Geneva.

Horace Benedict de Saussure

Venise pe jos, cu nelipsitul carnet şi ciocanul de geolog, pentru a face
studii, dar toate planurile sunt uitate la vederea uriaşului munte.
Strânge informaţii, imaginează un eventual traseu, apoi îşi dă
seama că propriile posibilităţi sunt depăşite. El se retrage,
oferind recompensă douăzeci de ludovici aur celui care va ajunge
sus şi pune să fie afişat anunţul pe uşile bisericilor din valea
Arve.

Timpul trece, insa amatori nu se ivesc. Vânătorii şi căutătorii de
cristale urcă doar atât cât ştiu ei că se poate, căci multe
pericole îi pândesc.

In cincisprezece ani, Saussure, devenit profesor de filozofie şi
ştiinţele naturii, a revenit la Chamonix de cinci ori, a dat de
două ori ocol masivului şi a pătruns singur pe gheţari. Ideea
ascensiunii îl obseda.

La insistenţele sale, în 1775, patru vânători fac o recunoaştere,descoperind cam la 4 000 metri marea suprafaţă puţin inclinată de
firn, cunoscută astăzi sub denumirea Le Grand Plateau, punct
important de reper pentru viitorul traseu clasic. Vârful rămâne
însă neatins.

Aflând rezultatul, Saussure revine la Chamonix pentru a opta oară, dă încă
o dată ocol masivului şi, convins că ascensiunea este omeneşte
imposibilă, consideră problema închisă, publicând în sfârşit
lucrarea sa “Voyages dans les Alpes”.

In 1783, nouă localnici cercetează gheţarul Bossons. După o
săptămână apar pe acelaşi gheţar; tânărul medic Paccard,
cantorul Bourrit şi trei însoţitori. Crevasele ii obligă şi pe
ei să dea înapoi.

Ghetarul Bossons

Michel Gabriel Paccard

In 1784, alte trei încercări zadarnice… însă Paccard a descoperit
o posibilitate de ascensiune, urmând spinarea paralelă cu gheţarul
Bionnassay, până la altitudinea vârfului Aiguille du Gouter (3 817
m).

Saussure află şi pune, în anul următor, să fie clădită pe drumul lui
Paccard o căsuţă de piatră. Acolo urcă împreună cu optpersoane, dar nu poate face mai mult decât măsurători, observând
printre altele că cerul deasupra munţilor este albastru, iar nu
negru cum se credea.

Michel Gabriel Paccard, de curând medic în sat, este prea sărac pentru
expediţii costisitoare. Perseverent şi bun cunoscător al muntelui,
are mari şanse de a deveni primul învingător, dar nu a găsit
tovarăşul potrivit. Fostul său prieten din copilărie, căutătorul
de cristale Jacques Balmat, îi refuză colaborarea, încercând o
ascensiune pe cont propriu.

Jacques Balmat

Astfel soseşte vara anului hotărâtor, 1786.

Saussure este pregătit pentru asaltul final şi, sigur de rezultat, trimite
la Chamonix martori, printre care perechea princiară Von
Mecklenburg. La începutul lunii iunie, şase oameni împărţiţi in
două grupe ating pe drumuri diferite marele platou de fim şi încă
mai urcă spre creasta finală de gheaţă, Les Bosses (Cocoaşele).

Pe urmele lor se apropie, repede şi hotărât, un singuratic: Balmat.
El a mai umblat pe aici. îi vede şi se ascunde printre stânci,supraveghindu-i. Ce fac aceştia pe drumul lui ? Aşteaptă răbdător… iată-i, acum stau pe loc… coboară!… au dispărut
în jos pe gheţar. Balmat urcă până unde s-au oprit ceilalţi,
lăsând semn o grămadă de pietre.

Jacques Balmat

Ziua s-a sfârşit, întunericul cuprinde culmile. Aşezat pe raniţă,
acolo unde povârnişul muntelui Dome du Gouter devine puţin plat
înainte de a se arunca vertical spre gheţar, solitarul înfruntă
gerul şi vântul aspru. îşi apără faţa cu o batistă, dar pânza
îngheaţă ; tremură jalnic, îşi loveşte palmele, se
fricţionează, nu închide ochii de teamă că va aluneca în
prăpastie. Nesfârşită pare noaptea, până se iveşte o geană
luminoasă la orizont. Balmat coboară, convins că ştie calea
sigură spre vârf, dar fără martori nu are rost să continue. Cine
va crede că a reuşit singur această ispravă ?

Ii trebuie un tovarăş, iar acesta nu poate fi decât Paccard.

De astă dată se înţeleg.

In seara zilei de 7 august fac amândoi bivuac pe gheţar, dorm numai
două ore şi pornesc mai departe. Dimineaţa îi prinde pe marele
platou. Soarele încă nu s-a ridicat peste culme. Frigul îi
pătrunde, când unul se dezmorţeşte spărgând trepte în gheaţă,
celălalt tremură,… urcă peste “Cocoaşe iarăşi taie
trepte… când Balmat oboseşte trece Paccard în frunte… se
apropie umăr la umăr, împreună.

Jacques Balmat si Michel Paccard

Din vale sunt observţi prin lunetă. Astfel se va preciza că au atins
piscul la orele 18 şi 23 minute, în 8 august 1786. Un curier
aleargă la Geneva să ducă profesorului Saussure vestea.

Pentru a paisprezecea oară Saussure vine la Chamonix, unde angajează
oameni şi pune să se construiască pe traseu două adăposturi, dar
toamna trece. Este nevoit sa mai astepte un an.

In iulie 1787, Balmat urcă împreună cu trei tovarăşi pe Mont Blanc,
făcând un fel de repetiţie generală pentru a garanta succesuldistinsului său client, care însă va mai aştepta în vale patru
săptămâni, din cauza ploilor. Acestea sunt atât de abundente,
încât însuşi notarul satului, tatăl lui Paccard, se îneacă
într-un torent. Indurerat, tânărul medic va lipsi de la următoarea
ascensiune.

Pe data de 1 august se poate porni la drum. Nouăsprezece călăuze sub
conducerea lui Balmat cară scări, prăjini, instrumente
ştiinţifice, echipament, provizii.

Profesorul poartă perucă, frac roşu, ghetre albe. Un pat de campanie, două
mantale, trei perechi de ghete, o umbrelă de soare completează
echipamentul său cu cele strict necesare.

Dr. Saussure pe Mont Blanc

Prima noapte este petrecută într-un adăpost, pentru următoarea se sapăo grotă în zăpadă. A treia zi apropie clipa memorabilă. Pantele sunt repezi, oamenii obosiţi suferă de sete. Profesorul urcă asigurat cu grijă între prăjini purtate de ghizii săi personali.

Schita de William Howard din timpul primei ascensiuni americane 1819

Voalurile negre distribuite de el îi apără pe toţi de arsurile feţei şi
pericolul orbirii, căci soarele este puternic. Vântul nu adie.
Priveliştea excepţională, cerul fără nori, apropierea vârfului
anunţă victoria. Calota finală este atacată pe drumul cel mai
scurt, care astăzi nu se foloseşte fiind sub ameninţarea
avalanşelor.

DinChamonix sunt urmăriţi prin lunetă. Familia sa ridică un steag,
satul aclamă. La ora 11, caravana atinge piscul.

Uitate sunt dezamăgirile celor douăzeci şi şapte de ani de aşteptare.

Saussure a devenit la rândul său un erou, dar un erou al ştiinţei.

Incepe imediat cercetările: compară albastrul cerului cu eşantioanele
sale colorate, verifică ecoul prin împuşcături de pistol,
determină temperatura de fierbere a apei, numără bătăile
pulsului… patru ore şi jumătate măsoară şi experimentează cu
barometrul, termometrul, higrometrul, electrometrul… şi câte alte
instrumente au cărat porterii. în sfârşit, umple sticle cu aer şi
zăpadă de pe vârf, apoi comandă coborârea.

Grupul lui Saussure coborand de pe Mont Blanc, dupa o a treia ascensiune (1787)

Peste opt zile apare, ca întotdeauna, şi un englez, Marc Beaufey,
repetând ascensiunea. In anul următor vor fi înregistraţi 101 turişti, peste încă un an, 1 500 ! Chamoniarzii devin ghizi şivor apăra până astăzi cu străşnicie breasla lor. Chamonix prosperă, devine mare centru de atracţie, traiul locuitorilor se schimbă pentru totdeauna, datorită celor doi oameni.

Ghid cu client pe Mer de Glace in 1900

Dupa ascensiune medicul Paccard duce un trai modest. Deschide o listă de subscripţie pentru a-şi tipări memoriul, fără să reuşească. El nu intră în atenţia publică şi, chiar dacă va ajunge cu
timpul judecător de pace, apoi primar, mormântul său va fi uitat în biserica satului.

Tovarăşul său de victorie, mai abil, este aclamat ca erou şi înnobilat de regele Sardiniei cu titlul “Jacques Balmat du Mont Blanc “. El primeşte încă mulţi ani admiraţie şi bani, i se scrie biografia. Cu timpul, rămâne un simplu ghid vârstnic, banii se termina si începe să caute ca altădată aur şi cristale. Avea 72 de ani când un vânător 1-a zărit pentru ultima oară sus, pe gheţar. A dispărut fără urmă, omorât de pietre sau înghiţit de o crevasă a muntelui său.

In centrul localităţii cosmopolite de astăzi, un monument îl reprezintă pe Balmat arătând cu degetul savantului Saussure drumul către marele pisc şi nemurire.

In anul 1816, se construieşte primul Grand Hotel, cu reputaţia că oferă camere de baie, ziare din toate ţările şi cele mai bune vinuri. Ghizii profesionişti formează în anul 1831 o companie, prima de acest gen din lume, cu reguli stricte şi tarife, un cerc închis care foarte rar va primi în sânul său străini de vale şi numai alpinişti de prima mână, ca Lionel Terray din Grenoble sau Gaston Rebuffat din Marsilia.

In 1860, regiunea Savoia se alipeşte Franţei, drapelul francez flutură pe Mont Blanc, iar împăratul Napoleon al III-lea vine să vadă gheţarul Mer de Glace. Indispus de starea drumului, ordonă să fie refăcut, astfel că se va călători comod, cu trăsura, în numai 8 ore.

Fotografie de pe Mer de Glace in timpul vizitei lui Napoleon al III-lea (1860)

Pe urmele trăsurilor se înfiltreză tehnica. La finele secolului al XIX-lea, oficii de transport pun la dispoziţia turiştilor primele “care alpine’”, strămoşii autocarelor. Bicicliştii apar pedalând spre Chamonix, iar zgomotul motoarelor şi mirosul benzinei devin ceva obişnuit.

In 1905, numărul automobilelor atinge media zilnică de 100 şi, în acelaşi an, creşte la 130 000 numărul călătorilorpe linia ferată îngustă electrificată, care din 1901 leagă Chamonix de restul
ţării.

In 1908 se construieşte calea ferată cu cremalieră spre Montenvers, care transportă la 1 913 metri altitudine turiştii dornici să vadă Mer de Glace; trei decenii mai târziu, numărul biletelor vândute anual depăşeşte 383 000.

In anul 1809, prima femeie ajunge pe Mont Blanc. Ea nu este însă o turistă cu bani, ci o localnică săracă. Nemăritată la 30 de ani, Marie Paradis găseşte că ar fi mai bine să-şi asculte logodnicul, care hotărâse să o ducă pe vârf, cu ajutorul altor ghizi. Ştirea ascensiunii putea să atragă mai mulţi vizitatori, deci mai mult câştig Treaba s-a dovedit anevoioasă, căci Maria nu s-a simţit pe munte ca în paradis… dimpotrivă, cădea jos epuizată, dădea din picioare plângând… astfel că ghizii au târât-o de braţe, au dus-o pe sus… până când scopul a fost atins, iar eroina fără voie adevenit “Marie Mont Blanc “.

Prima femeie pe Mont Blanc – Marie Paradis 14 Iulie 1809

Reclama îşi făcuse efectul, căci în anul următor a sosit însăşi împărăteasa Josefina. Ea a angajat 68 de ghizi, a vizitat gheţarul Mer de Glace, iar la plecare, după cum se spune, a dus ca amintire o
întreagă stână, cu vaci şi ciobani.

Fotografii din timpul unei drumetii pe Mer de Glace (1870)

Intr-o duminică din vara lui 1838 intră ai scenă şi o domnişoară bătrână, contesa Henriette d’Angeville. Decisă, la 44 ani, să scape de sub supravegherea părinţilor, ea evadează de acasă cu
punga plină, soseşte la Chamonix şi vede pentru prima oară uriaşul pisc.

Henrietted’Angeville

Imediat se întoarce la Geneva, consultă medicul, îşi face testamentul şi se desparte de cei mai buni prieteni, revenind la Chamonix.

Călătoria durează două zile. Ea trage la cel mai bun hotel, îndură ofense, neîncredere, prorociri nefaste, până reuşeşte angajarea oamenilor necesari. La orele 6, in dimineaţa plecării, se prezintă
în faţa hotelului 12 călăuze. Balcoanele sunt pline de curioşi. Trupa duce în raniţe: 2 pulpe de berbec, 2 limbi de vacă, 3 funzi ciocolată, 3 funzi zahăr, 12 lămâi, 24 funzi pâine, 18 sticle de
Bordeaux, un butoiaş cu vin de regiune, o sticlă cu coniac şi încă, la fiecare trei participanţi, câte o ploscă de limonada, o budincă şi… o oală cu supă de pui.

La micul dejun, domnişoara se mulţumeşte cu 4 ouă ochiuri, pe şuncă tăiată felii de un deget grosime. Ea poartă rufarie din flanelă roşie, pantalonaşi bufanţi până la glezne, rochie lungă, iar la
gât are blană “boa”’ foarte modernă. Peste părul coafat cu grijă şi-a pus pălăria verde, ultimul model. Astfel echipată, comandă plecarea.

Pentru început urcă bine, ba chiar refuză bastonul de doi metri şi jumătate cu cârlig ascuţit, iar mai târziu se dezleagă din frânghie.

După-amiază poposesc pe gheţarul Bossons, lângă insula stâncoasă Grands Mulets. In vreme ce ghizii se ocupau de provizii iar domnişoara îşi nota impresiile în carnetul legat cu mătase verde, un conte polon, turist ca şi ea, îi trimite cartea de vizită, rugând să fie primit pentru a conversa. Ei hotărăsc să organizeze cu ambele caravane un concert de cântece populare.

Noaptea pe gheţar a fost însă foarte rece. Henriette nu a închis ochii şi la ora 2 s-a declarat gata de plecare. Cu cât urca mai sus, moliciunea o cuprindea pe curajoasa contesă. Convinsă că i-a sosit sfârşitul, Henriette le spune ghizilor:

-Daca mor, promiteţi că îmi veţi duce corpul acolo sus şi îl veţi înmormânta! Familia vă va răsplăti.

-Fiti fără grijă, domnişoară, o asigură oamenii impresionaţi, veţi ajunge sus, vie sau moartă!

Din fericire, criza nu durează. Muribunda îşi schimbă rochia lungă care o incomoda, îşi revine, merge mai cu nădejde… La orele 13 şi 30 de minute distinsa alpinistă înfige pe vârf alpenştocul
“aşa cum un soldat înfige drapelul pe meterezele unei cetăţi cucerite” — va mărturisi ea mai târziu în memorii.

Cât a durat popasul, aşezată cu faţa spre Franţa, contesa a scris şase bilete către prieteni, demonstrând că nu i-a uitat. S-a lăsat ridicată de ghizi în braţe, cât mai sus, pentru a depăşi recordul Mariei Paradis, apoi a îngropat în zăpadă lozinca sa: “Vouloir c’ est pouvoir”, adică “A voi înseamnă a putea”.

La coborâre a înnoptat din nou la Grands Mulets, intrând a treia zi în Chamonix, primită triumfal cu urale şi lovituri de tun. Simpatica alpinistă a fost numită “la fiancée du Mont Blanc” -
“logodnica lui Mont Blanc “. Definitiv îndrăgostită de munţi, la 70 de ani încă mai făcea ascensiuni.

Si Romania a contribuit la aceste “cuceriri”, ale Mont Blancului.

In anul 1877, geologul Radu Porumbaru este primul roman care urca varful Mont Blanc. Vechea Carte de aur, aflată la sediul din Chamonix al Clubului Alpin Francez, păstrează numele lui.

Intre 1928 si 1938 au mai urcat inca 7 romani (e posibil sa mai fi fost si altii) , aproape toti membri ai viitorului Club Alpin Roman: Alexandru Colfescu si Gogu Popescu in 1928, Dr.Vasile Steopoe tot in 1928, Stefan Vasiliu si ing.Nitescu in 1934, Mircea Sterescu si Leova Stolear in 1938.

Surse si documente folosite:

Ionel Coman – Doua secole de alpinism

http://www.dinumititeanu.blogopedia.biz/

http://www.xtrem.ro/articole/661/despre-alpinismul-clasic-cu-marian-anghel.html

alte site-uri (pentru imagini)­